P Publicistica

Legenda steagului dacic: balaurul cu cap de lup şi trup de șarpe ce îi proteja în luptă pe strămoșii noştri

Evaluare utilizator: 1 / 5

Steluță activăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

Balaurul cu cap de lup şi trup de șarpe, stindardul de luptă al dacilor, a stârnit fascinația cercetătorilor şi a pasionaților de istorie. O serie de istorici au încercat să explice de ce dacii au folosit acest simbol ca steag de război. Stindardul de luptă al dacilor, înfățișat pe Columna lui Traian, are forma unui cap de lup care pare să se repeadă asupra prăzii şi un corp de balaur, ce se înfoaie în bătaia vântului.

Mihaela Dobrescu, ne relatează în cartea sa  ,,Călimănești între istorie, mit și legendă" (Editura Armanis Sibiu, 2018) o frumoasă legendă a steagului dacic.

Se spune că cel mai viteaz dintre daci a fost Decebal. Încă de pe când era băietan, tatăl său, Scorilo, obișnuia să-l ia cu el la vânătoare, pentru a deprinde lesne mânuirea arcului și a săgeților. Astfel, într-una din acele zile când hălăduia prin codrii Carpaților, Decebal găsi un pui de lup suferind, firav și cu piciorușul rupt. Decebal, milos din fire, luă puiul acasă, îi îngriji rana și nu se mai putu despărți de el. Lupul, căruia îi dăduse numele „Draco”, era blând cu oamenii și protector destoinic al stăpânului său. Decebal a crescut devenind regele dacilor, urmându-i lui Duras la tron, iar Draco i-a rămas alături.

Legenda spune că, într-un an, iarna a venit mai devreme pe tărâmul Daciei, chiar în ziua de Sfântul Andrei. Decebal, cu hăitașii rânduiți de el, a pornit-o la vânătoare. Zăpada era viscolită și frigul năprasnic. N-a fost greu ca Decebal și lupul său să se rătăcească de ceilalți, dar spaima i-a cuprins pe cei doi, om și animal, când o haită nemaipomenit de mare și înfometată i-a înconjurat. La început Draco a dat semne de bucurie văzându-și semenii, dar lupii nu erau deloc prietenoși, și cu o furie nemaiîntâlnită, s-au năpustit asupra lui Decebal. Draco n-a stat pe gânduri și, ca o vijelie, mușcă lupi în stânga și-n dreapta, protejându-și stăpânul care, nici nu-și mai aducea aminte cum, reușise să se cațere într-un vârf de fag. Bătălia a încetat tocmai când restul hăitașilor i-au găsit. Lupii răniți au fugit care-ncotro, iar cei morți zăceau pe zăpada însângerată.

Decebal a coborât din copac și l-a luat pe Draco în brațe. Atunci a observat că Draco se uita în ochii lui, dându-și ultima suflare la pieptul stăpânului pe care l-a apărat cu prețul vieții sale. Decebal și-a luat lupul acasă, l-a îngropat, dar, neputând să-l uite, i-a cerut unui meșter fierar, să-i făurească din aramă un cap de lup, cu gura căscată, un cap ca al lui Draco, iar un cojocar a făcut un corp din piele tăbăcită, pe care a cusut solzi metalici. De atunci, Draco i-a însoțit pe daci in fiecare bătălie și, pentru că șuieratul steagului îi înspăimânta pe dușmani, i-au pus numele DRACONES.

Despre steagul dacilor, DRACONES, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea că acesta este „esența religiei strămoșești”. Apariția lui semăna groază printre dușmani. Stegarul purta ridicat acest stindard care avea pe corp solzi mobili de metal. În goana calului, aerul care pătrundea prin gura larg deschisă a lupului, scotea sunete Dracoătoare, însoțite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. Luptătorii purtau pe față măști de lup sau urs, înspăimântându-i pe dușmani cu sunete îngrozitoare. Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sf.Andrei și lupi. El ar fi avut darul de a vindeca răni, și prin rugăciuni „lega gura lupilor, apărându-i pe oameni și vitele lor”.

Lupul a fost întotdeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căpetenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmisegetusei.