La cumpăna dintre  două anotimpuri, poporul român a ales, de secole, să celebreze miracolul vieții prin iubire, cel mai vechi sentiment omenesc. Fiind cea mai scurtă lună a anului, nehotărâtă între 28 și 29 de zile, februarie face trecerea dintre iarnă și primăvară și, poate, fără această lună, cele două anotimpuri ar fi într-un permanent război: acum, iarna știe că puterea ei se sfârșește, pentru a face loc renașterii naturii.

Ca-n fiecare an, ”zburdalnicul Dragobete” sosește din negura vremurilor în cea de-a 24 a zi a lui Făurar, chiar dacă, despre acesta nu se știe, cu precizie, mare lucru. Preluat de poporul dac, Dragobetele ar fi fost fiul babei Dochia sau zeul care oficia, în cer, la începuturile primăverii, nunta păsărilor. Și, poate tocmai de-aceea, păsările erau privite ca niște mesageri ai zeilor, trimiși să reverse pe pământ iubirea.

Abia pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea este atestat  numele de ”Dragobete”, în special în Muntenia și Oltenia, unde un noian de tradiții și obiceiuri încep, încă din zorii zilei: fetele își spală cu zăpadă netopită obrajii iar mai apoi, îmbrăcate în straie de sărbătoare, pornesc spre biserica satului, unde se-ntâlnesc cu cetele de flăcăi. Împreună, purced pe cărările pădurii, însoțite de ursitoarele de la răscruci, pentru a culege primele flori ivite de sub zăpadă.

Acolo, în luminișul pădurilor, fiecare flăcău își alege fata pe care o place, pecetluindu-și cu un sărut iubirea, ca o promisiune pentru anul următor: deoarece, după datină, de cele mai multe ori, anul se încheie cu o căsătorie binecuvântată.

Și, tot conform tradiției, primele flori culese de perechile îndrăgostite în dimineața acestei zile se pun la icoane, pentru noroc în casă.

E bucurie pretutindeni și iubire: pentru că-n această zi, natura pare să renască, sub razele unui soare-ndrăgostit de lume, când păsările-și cântă imnul de iubire și, parcă și pietrele suspină după stânca din care s-au desprins. Băieții și fetele fac repetiție pentru nuntă, iar cine ține această sărbătoare este tot anul îndrăgostit.

Astfel, Dragobetele, zeul dragostei la români, Erosul vechilor greci sau Cupidonul romanilor și-a păstrat pe deplin dreptul de a fi celebrat, an de an, așa cum se cuvine. Și, cum acolo unde este dragoste este întotdeauna bucurie și lumină, fie ca această lună mohorâtă și cenușie să fie pentru fiecare dintre noi o lună a primenirii sentimentelor, a ridicării cețurilor care ne învăluie sufletele. Așa, primăvara va prinde de veste și va sosi...