Tiberiu Zamfir este președintele Cenaclului A. E. Baconsky din Călimănești. Cenaclu de creație - literară reprezentativ pentru acest oraș care cuprinde intelectuali, tineri debutanți și iubitori de cultură din Călimănești. Activitatea cenaclului depășește 40 ani, prof. Tiberiu Zamfir fiind continuatorul ștafetei la conducerea cenaclului.

Copilăria. Oricât de frumoasă și împlinită, așa cum avusesem parte de ea, m-a lăsat cu unele amintiri ce îmi par astăzi de învățătură. Atunci însă veneau firesc, în tumultul trecerii anilor și nu realizam că, odată astfel încercați, ni se dăduseră tocmai pentru a pricepe sensul vieții, spre a înțelege mai bine lumea celor ce ne vegheau și ne ocroteau cu iubire: cea reală, a părinților noștri.

Nu fiindcă a noastră nu ar fi fost reală! Totul e real, tot ce se intâmplă, ce se poate sau ce s-ar fi putut întâmpla, mai cu seamă dacă lasă urme profunde asupra simțirilor noastre! Sunt situații în care, spre a fi convins că faptele s-au petrecut, nu-i nevoie să vezi, e nevoie să simți și să crezi. Mergând pentru unii prea depart, aș spune că și visele sunt reale, altminteri nu le-am putea aminti. Chiar și mica povestire de aici va deveni tot reală odată cu ultimul semn de punctuație așternut. Altminteri nu ar putea fi amintită.

Părinții ne lăsau, așa voiau să creadă, acasă. Se duceau să ne asigure cele necesare traiului. Deși acum aș zice că noi îi lăsam acasă pentru că aveam un lucru mai important de făcut decât făceau părinții noștri: să fim prezenți la programul zilnic de joacă. Restul curgea de la sine: masa din bucătărie cu ciorbele năzurite și mâncate doar pe jumătate; carul de lemne din mijlocul curții care să ne încălzească de-o veni frig la iarnă, după ce mijlocul curții se elibera de tuciul cu bulion sau cu magiun. Ce mai, tot felul de chestii neimportante ce-i înnebuneau pe ai noștri. Important era ca locul în care să zgâriem în țărână șotronul să rămână liber, la fel și țuțeica din colțul casei. Că de nu, aveam tot dreptul (măcar în opinia noastră) să plecăm de-acasă. Până seara târziu.

Grupul, care adeseori se reîntregea lângă depoul din cărămidă al gării, nu ducea lipsă de nimic. La foame, trebuia să fim lași să ne ducem acasă: ne mulțumeam cu corcodușe sau toamna cu tecile cu dulceață ale pâlcului de tecari uriași cărora le ziceam salcâmi americani. Acela era și cel mai periculos loc de joacă și năzbâtiile mari se înțelege că tocmai acolo le făceam, spre teama drumeților ce treceau către gară chiar pe lângă ghimpii contorsionați și imenși și care ne vedeau sus în căsuțele noastre de la diversele etaje sau ne auzeau țipetele când tecarii ne pedepseau cu câte o binemeritată zgârietură lungă ce trecea greu cu spirt. Însemnele războiului le purtam cu toții: Eu, Gigi, Adriana, Carmen, Puia, Valentin… uneori mândrindu-ne cu ele precum ofițerii cu decorațiile lor. Țipete de moment: cu zgârieturile eram invatati de la chinuitul pisoilor din casă. Au incercat ai nostri să inventeze câte o povestire, tot reală ca a mea de-aici, în care verișoara lui Alice a pierdut în tecari un ochi, nepotul lui Oa (nenea-mutul) s-a înțepat în gât si a rămas și el fără grai. Degeaba, eram destul de deștepți ca să nu-i prea credem: treceam la verificări, ne informam și-i prindeam că inventează; sau se ivea chiar persoana, de pildă verișoara lui Alice și o vedeai că se dă în leagăn și că e întreagă! Acum îmi zic, mare minune că nu am pățit-o cu tecarii! Căci ele, povestirile, dovedindu-se neadevăruri, ne îndârjeau și mai abitir în sportul nostru provocându-ne la clădit cuiburi mai mari și la etajele mai înalte. Odată îmi amintesc cât am fost de mulțumit să câștig un asemenea concurs, de genul cuibul cel mai confortabil, chiar muncisem la el. Singurul nemulțumit a rămas tata, care și-a căutat multă vreme briceagul.

Cea mai pricepută la escaladarea salcâmilor era însă Ștefania. Firesc, era învățată cu cireșul ei mare din curtea bunicului ce stătea dincolo de linia ferată, undeva aproape de gară. Ștefania, din lipsă de copii de vârsta noastră pe strada gării, îndrăgise grupul cu terenul de joacă în jurul depoului; de la castelul de smoală peste bălțile cu mormoloci și până la ușile imense ale depoului de cărămidă aflate lângă placa turnantă unde-ntorceau locomotivele și unde Marius își prinsese piciorul între șine. Căci chestia asta, fiind verificată de noi, era din păcate adevărată. Bunicul Ștefaniei, nenea Mitroi, bun și primitor chiar și când cireșul era în pârg ne lăsa să îndoim ramurile la care ajungeam cu greu sărind ca mingile, ori să ne urcăm, supravegheați. Îi făceam pagubă cât puteam, erau deasupra capetelor noastre găleți de cireșe și parcă și cireșul se bucura la vocile cristaline ce-l năpădeau și prăduiau din toate părțile precum graurii. Cireșele - coapte, necoapte, cu bețe, cu frunze, nu conta! – umpleau buzunarele. Bucuria era mare și larma din grădina lui nenea Mitroi pe măsură!

Ștefania, răsfățata bunicului, își dovedea măiestria urcându-se mai sus și dăruindu-ne de acolo cireșe cu codițe sau fără, cu codițele legate și folosite drept cerceluși pe urechi, cu frunze sau crăcuțe întregi când nu se putea întinde și merge până în vârful brațelor groase aplecate sau înălțate la cer. Niciodată bunicul nu a certat-o și chiar vorbeam între noi că de ce n-o fi fost la fel și tușa Mărioara cu bietul Nică din lecturile obligatorii pentru acasă! Că doar tușă înseamnă mătușă, nu?

În acea vară se turnase filmul Tunelul și Cami, nepoata mecanicului de gară prezentă printre noi în vacanțe, ne-a arătat cum se putea ajunge la o grămăjoară de păpușoi făcuți din cârpe cusute și îndesați cu câlți, aruncată într-un colț din depou: pe o ferestruică îngustă pe care ea o știa deschisă, fără cârligul din interior. Păpușoii erau așa-zișii soldați aruncați din tren la turnare, conform scenariului. De statura unor oameni cu fețe de cârpă bombate ca mingile noastre, fără urme de ochi, urechi și gură, fără uniformele și bonetele necesare în viața lor de soldat (Camelia presupunea că rechizitele ar fi în lăzile zăvorâte din alt ungher al depoului, dar asta era neinteresant) ne induceau un sentiment de milă, de rece înstrăinare prin asemănarea imperfectă cu oamenii, întocmai cum azi ai  fi încercat la vederea surprinzătoare a unor cyberi. Nepoata mecanicului se strecura prin ferestruică prima, unul din motive fiind că dacă e cineva înăuntru pe ea nu o ceartă. Adevăratul motiv fiind că se lăsa admirată: mai felină și mai atrăgătoare decât fetele celelalte, cel puțin din câte văzusem și eu pe la școală, era numărul ei de acrobație. Uneori o vedeam mergând grațioasă pe șină - din dreptul depoului până la podul de piatră, aruncând din când în când în urmă priviri scurte, discrete. Și dulci. Rochița ei roșie, un roșu ca de cireașă, fremăta-n vânt. Păcat că vara era atât de scurtă! Toți țineam la ea, eu pare-mi-se ceva mai mult. De aceea am fost și cel mai afectat când am auzit că a fost tăiată de drezină.

Drezinele, cele mai perfide creaturi metalice. Mărfarul, greoi, gâfâind de departe. Acceleratul? Da, are viteză, însă nu te poate surprinde: ca-n basmele cu zmeul ce aruncă mai întâi ghioaga, șinele trepidează sub tălpile tale, monstrul de fier se ivește mai încolo – îți lasă timp. Drezina, mică și neînsemnată, veritabilă cenușăreasă a Căilor Ferate Române, poate doar să șuiere. De multe ori, prea târziu…

Ștefania s-a închis în casă. Camelia murise, prietena ei bună. Cireșul, socoteam noi, trebuie să se fi copt. Așa, cu doliul în suflețele, ne-am făcut curajul să vedem ce face Ștefi. Și dacă s-a copt cireșul. Eram încercați de sentimente contradictorii: tristețea, împletită cu dorința de a o scoate din nou la joacă; iar cireșul de pe strada gării parcă devenise proprietatea noastră.

-Strigă tu.

-N-am curaj. Tu de ce nu strigi?

-Ștefi! Ștefii!! Cam atâta pot.

Nimic.

-Să mai încerce și alta.

-Ștefi! Nene Mitroiule!

-Stai mă, nu se zice așa!

-Ba da! Domnule Mitroi! Domnule Pietroi! Na, că a ieșit!

-Na că ne-ai făcut de răs. Hai să fugim.

-Măi copii! Vreți să o vedeți pe Ștefania, nu? Sau ați auzit…

-Ce să auzim?

-E la Craiova, la spital. A căzut din cireș. Veniți altă dată.

Cireșul era frumos și plin. Îl cunoșteam ca pe un prieten de joacă: acum, undeva mai sus, i se rupsese o cracă. Ramurile, constelații verzi de steluțe roșii. Și între ele un petic albastru de cer umplut cu raze de soare. Bunicul privea acolo, trist.

Aceleași sentimente contradictorii. Amalgam, alăturare stupidă lipsită de sens. Am făcut cale întoarsă.

La poarta cea neagră, la casa de peste linia ferată, am mai venit; dar nu am mai strigat - era acoperită de o pânză neagră.