Daniel Butinger este manager sportiv și fondatorul Uniunii Naționale pentru Sport cu sediul în București: ”Din prisma experienței acumulate în sportul românesc de-a lungul anilor, pot spune că problema reală a acestui sistem nu este doar subfinanțarea, ci incapacitatea lui de a funcționa ca un întreg. Din interior, nu lipsa banilor se simte cel mai acut, ci lipsa de coerență, colaborare și direcție comună.

Sportul este adesea redus la rezultate și bugete, dar, în realitate, este fragmentat de un dublu individualism: unul instituțional și unul personal. La nivel de structuri disciplinele ajung să concureze între ele pentru resurse și vizibilitate, în loc să construiască împreună un obiectiv comun. Performanța unei ramuri nu se transformă automat într-un câștig pentru întregul sistem, ci într-un avantaj relativ în raport cu celelalte.

În paralel, există și individualismul oamenilor din interior – antrenori, specialiști și alți actori ai sistemului – care, din orgoliu, mediocritate profesională, lipsă de analiză și, uneori, din simplă inerție sau lipsă de implicare, ajung să-și protejeze propriul statut și propriile resurse. Rezultatul este o dublă competiție internă: între instituții și între persoane.

Problema devine vizibilă mai ales în felul în care sportul nu reușește să se comporte ca un singur brand. Fiecare structură comunică pentru sine, fiecare disciplină își apără propria lipsă de vizibilitate, iar între ramurile sportive diferite colaborarea este practic inexistentă. În locul unui ”sport românesc” unitar, rezultă doar câteva sclipiri de performanță care nu se susțin reciproc.

Un exemplu simplu de disfuncție este felul în care succesul nu se propagă. În mod normal, o performanță ar trebui să ridice întregul ecosistem: să atragă atenție, sponsori, interes public și energie pentru toate disciplinele. În realitate, de multe ori rămâne izolată, consumată local, fără efect de multiplicare. Aici se vede cel mai clar ruptura dintre potențial și organizare.

Această fragmentare este amplificată și de modul în care federațiile își evaluează și își prezintă propria activitate. În multe cazuri, lipsesc rapoarte detaliate, indicatori de performanță și analize care să permită o evaluare obiectivă a rezultatelor obținute. În absența acestor instrumente, finanțarea nu poate fi discutată suficient de riguros, iar dezbaterea se mută de la performanță și management către percepții, influență și comparații subiective între structuri. Astfel competiția pentru resurse devine mai puternică decât preocuparea pentru dezvoltarea întregului sistem.

Se formează astfel un cerc vicios: fragmentare, vizibilitate scăzută, investiții reduse, competiție internă și, din nou, fragmentare. Problema nu mai este lipsa de potențial, ci incapacitatea de-al coordona.

În acest context, dependența ridicată de finanțarea publică amplifică vulnerabilitatea sistemului. Trecerea către un model mixt în care statul și mediul privat colaborează real, nu este doar o schimbare de buget, ci una de mentalitate și organizare. Dar această tranziție este blocată de o problemă mai profundă: lipsa unei punți reale între sport și mediul economic. Fără management sportiv profesionist și fără o cultură a colaborării, investițiile private rămân punctuale și ineficiente, iar sportul nu devine atractiv ca sistem, ci doar ca o sumă de proiecte izolate. În esență, sportul românesc nu suferă doar din lipsă de resurse, ci din lipsă de coeziune. Individualismul instituțional și personal, fragmentarea dintre discipline, comunicarea neunitară și dependența de stat blochează transformarea lui într-un sistem funcțional.

Modernizarea nu începe cu bugetele. Nici cu infrastructura. Începe cu ceva mai dificil de construit decât orice finanțare: capacitatea reală de a lucra împreună. Iar până când această schimbare nu va avea loc, sportul românesc va continua să producă excepții individuale într-un sistem colectiv blocat. Sportul românesc nu duce lipsă de talente și nici măcar de resurse. Duce lipsă de capacitatea de a transforma eforturile individuale într-un proiect colectiv.”