Se spune că vechimea locuirii în Jiblea se pierde în negura timpurilor. Bătrânii spun că, demult, era odată un brutar jiblov (jibov), care își făcuse un rost pe malul stâng al Oltului și, deși se spune că jibovii erau zgârciți, acest brutar nu se zgârcea la ingrediente, făcând cele mai bune pâini din tot ținutul.
Dar nu pâinea cea mare și bună duse renumele brutarului, ci pâinicile mici, special făcute mai mici pentru a putea fi cumpărate și de omul sărac. Pâinicilor li se spuneau jimblele sau pituști. Brutăriei acestuia, aflată ”la drumul mare” i se duse încet – încet vestea, așa încât toți trecătorii se opreau să cumpere ”jimblele”, iar, mai târziu ”la Jiblea”.
Picătura de cunoaștere:
Se spune că cei dintâi jibleni, din vremuri milenare, s-au statornicit în cătunul Valea Satului (str. G-ral Magheru), acolo formându-se primul nucleu uman al localității, valea satului.
Jiblenii aveau în administrare podurile plutitoare de peste Olt. La Jiblea exista un pod care făcea legătura între cele două țărmuri ale Oltului, după cum rezultă din documentul din 3 aprilie 1631 referitor la cnejii din satul Jiblea (Argeș). Printre obligațiile acestora era și: „să-și păzească podul de la Jiblea, pe unde trec slugile domnești” (TMV.1983, doc. 319, p. 124).
Și tot jiblenii s-au răsculat împotriva nedreptății călugărilor de la Cozia: „O plângere a egumenului mănăstirii este menționată de un document din 12 mai 1646, care face referire la faptul că ”... voao Jiblenilor și Călimăneștenilor (...) venit-au carte de la părintele egumenul cozianul (...). Și v-ați sculat cu pâră asupra lui și i-ați aruncat prihană și-i faceți multe lucruri cu mestecături ca niște câini ce v-ați îngrășat, iar acum voi vreți să-i ridicați coarne, ca să fie în voia voastră ...” Matei Basarab arată, totodată, că „o să trimit domnia mea să vă spunzure dinaintea caselor”.
Abuzurile și lăcomia unor egumeni erau nemăsurate. Nemaiputând îndura șicanele călugărilor, jiblenii fac jalbă către domnie cum că li s-a luat locul de hrană „li se vinde fânul scump decât e obiceiul, le închid vitele și le-au luat țevile (este vorba despre țevile cazanelor de fabricat rachiul) și le-au ținut până s-au prăpădit prunele.” Legenda este prezentată în cartea Călimănești – între istorie, mit și legendă, editura Armanis, Sibiu 2018, autor Mihaela Dobrescu.
