Clădirile vechi de aici amintesc, la fiecare pas lucruri din trecut; dar câteva locuri prind rădăcini, în mod deosebit, rămânând în ungherele sufletului: Ostrovul, leagănul copilăriei, pe care-l numisem în secret ,,grădina Maicii Domnului” (şi care, poate nu întâmplător poartă pe umerii săi Schitul având chiar hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”); Biblioteca (ţintuită şi astăzi în acelaşi loc), înnoită cu numele poetului A.E.Baconsky, acel ,,sanctuar al gândului care prinde aripi’’, pentru că aici am înţeles, pentru prima oară, printre cărţi, că orice e posibil când pătrunzi în minunata lume a lecturii (acum, când scriu, o văd aievea pe bunica alături de buna ei prietenă, d-na Florica Driva, cea care şi-a dăruit mare parte a vieţii acestui ,,templu”). Dar ,,Pescăruşul” de pe malul apei şi ,,Vila Scriitorilor’’ au rămas în memorie exact ca-n anii copilăriei: cârciumioara cochetă, care răsărea, parcă, din mijlocul apelor, împrejmuită de stufăriş. Iar alături, la stradă, Vila Scriitorilor, pe care niciodată n-am putut-o separa de bibliotecă. Veneau scriitori renumiţi din vremurile trecute (Marin Preda, Mihail Drumeş, Cella Serghi, Mircea Sântimbreanu, N.Rădulescu-Lemnaru, Alexandru Jebeleanu , Amita Bhose, Elvira Bogdan ş.a. Pe mulţi i-am cunoscut și am păstrat legătura timp îndelungat. Veneau la odihnă, dar, mai ales pentru a crea în liniştea de la poalele Coziei, îmbătaţi de mirosul dulce al teilor din parc, sub briza răcoroasă a Oltului. Multe cărţi au fost lansate la biblioteca de la Călimăneşti, poate şi pentru că, spre deosebire de alte locuri, aceasta avea ceva special: intrai în bibliotecă oarecum cu sfială, dar şi cu o bucurie tainică, atunci când d-na Florica Driva (iar mai târziu Fenia, fiica sa) organiza întâlniri ,,de suflet” atât de frumoase, cu făuritorii cuvântului citit sau scris.
Şi-n goana hoinarelor gânduri revăd în spatele bibliotecii Terasa Olt, azi dispărută: fugeam de-acasă şi căscam gura ceasuri întregi, seara, atrasă de muzica ce susura pe firul Oltului, poposind şi la portiţa curţii noastre (ce mai veselie era acolo cu 40 de ani în urmă, şi ce renumite erau balurile de la Terasă!). Dar, despre parcul Pavilionului Central, aşa cum arăta odinioară, păstrez puţine amintiri: eram prea mică şi întotdeauna pe fugă, pentru că, pe aleile parcului de-atunci alerga mereu câte un adult cu mâncarea pe care-o refuzam mereu, spre disperarea mamei. Ţin foarte bine minte, însă, chioşculeţul unde cânta, vara, muzica militară... (bunicul, pe care nu-l cunoscusem niciodată decât din fotografii îngălbenite de vreme fusese dirijorul muzicii militare a Casei Armatei, iar bunica îl cunoscuse chiar aici, în parcul oraşului, cu peste 75 de ani în urmă). Şi ,,Drumul Geniului’’, desigur, amintind şi azi de ,,locuri care au fost’’şi pe care nu doar localnicii, ci şi turiştii veniţi la staţiune de-a lungul timpului le mai poartă într-un iatac al sufletului: urcam cărarea din spatele Izvoarelor 7 şi 14, din parc, cu marea bucurie de a trece peste ,,podul suspendat’’ care nouă, copiilor de-atunci, ni se părea o ,,punte’’ către un tărâm de basm. Aşa era pădurea în anii aceia, şi drumul care ajungea până la Căciulata, trecând prin spatele Castelului Cantacuzinilor, unde mă opream să culeg „crucea voinicului”.
Au trecut apoi anii: mulţi oameni ,,de ieri’’ sunt acum pe tărâmul tăcerii, multe locuri ,,de-atunci’’au rămas ruine ale altor vremi sau, pur şi simplu, au îmbrăcat o ,,haină’’ nouă. Călimăneştiul, în vârstă de peste şase secole îşi sporeşte mereu farmecul prin cochetăria cu care primăverile aruncă, peste dealuri, pălăriuţe albe; cu veri toride, în care umbreluţe colorare se-nşiră pe nisipul fierbinte al plajei; cu toamne ruginite-n covorul foşnitor din parc şi cu ierni îmbrobodite-n cojocul care-mbracă străzile oraşului. Mai trece un ,,ieri” şi mai vine un ,,azi’’, dar oamenii şi locurile care au fost rămân icoane veşnice, purtându-şi sfinţenia printre amintirile noastre... (Prof. Marie-Jeanne Taloş, Călimăneşti)
