Când am decis că vreau să devin profesoară (încă din  anii de școală) nu mi-aș fi imaginat, nici în cele mai urâte vise, că va veni o vreme în care, școala tradițională va rămâne amintirea unei generații pierdute: elevi îmbrăcați în uniforme, recreația mare cu prietenii care se înfiripau, în curtea școlii, sfiala cu care ne întâmpinam profesorii la începerea orelor sau minunatele vacanțe de iarnă, așteptate cu nerăbdare și bucurie. Și, mai ales, serbările pomului de iarnă...

Cred că, ele m-au marcat cel mai tare, ca multe alte lucruri care-au încetat să mai existe din momentul în care a început nebunia unei pandemii ce nu se mai sfârșește. Ani la rând, la Mălaia am văzut cele mai frumoase serbări de Crăciun. Iar asta-ți rămâne în suflet pentru totdeauna, chiar dacă, nu mai ești copil.

În fiecare început de decembrie ne împodobeam clasele cu ornamente ( majoritatea făcute de noi ), cu beteala și steluțele care-aminteau de cei trei Magi...în sfârșit, totul căpăta mirajul sărbătorilor care-n ultimul timp parcă nu mai sunt sărbători...

Cu fiecare zi care vine,ne întoarcem, cu pași siguri în vremea lui Caragiale: o lume ,,pe dos,, , în care, fiecare dintre noi poartă o ,, mască ,, pentru a putea trece mai ușor printre alte măști. Nu ne mai recunoaștem, ne-am îndepărtat unii de alții, până și de noi înșine ... La școli, profesorii au fost (premeditat!) împărțiți în două tabere, fără ca măcar să conștientizeze acest lucru: vaccinați și nevaccinați. Într-o continuă luptă, competiție, nebunie. Pentru că, de fapt, asta s-a și vrut. Aproape nimic din ce se întâmpla în învățământul românesc nu mai seamănă cu școala adevărată. Dacă o cameră ascunsă ar prinde viață și ar putea surprinde fețele triste, pierdute, expresia ochilor mirați cu care ne privesc elevii noștri în ,, online,, , cred că, și-ar striga în gura mare disperarea pe străzi. Sunt, totuși doi ani ( și cine știe câți au să mai fie! ) de când la școală ,, scenariul,, este când ,,verde,, , apoi se face ,,galben,, sau ,, roșu,,... Și-n foarte scurt timp, o s-o luăm cu toții razna, profesori , elevi și părinți...

E trist, dragii mei, foarte trist să vezi cum dispar lucruri pe care alții, înaintea noastră le-au clădit, în zeci de ani cu atâta trudă și dragoste. Pentru că, e clar, școala nu va mai fi niciodată la fel. De undeva, cineva a dorit, a plănuit asta cu mult înainte ... iar acum se văd rezultatele.

În sfârșit, deocamdată ne-a rămas doar răbdarea cu care așteptăm să treacă ,,val după val,,, să se spargă de țărm și să se ducă, pentru ca, mai apoi, să putem restabili echilibrul pierdut. Dar undeva, în adâncul nostru, știm cu toții că ceva s-a schimbat, iremediabil. Ne trezim dimineața și nu mai suntem siguri de ce ne așteaptă în următoarele zile. Pentru că, peste noapte aflăm că, tocmai a trecut un ,, val ,, și va veni un altul ( sunt foarte bine planificate valurile astea! ).

Dacă Eminescu spunea, metaforic ,, ce e val, ca valul trece,,  , eu aș spune mai simplu: valul vine și trece ... noi rămânem ...