Întotdeauna mă gândesc, în această perioadă a anului la Mircea Eliade și la ,, Noaptea de Sânziene,,...Acea noapte magică, în care cerul coboară pe pământ iar bariera dintre cele două lumi e atât de fragilă încât, la ceasul de taină al miezului de noapte poți auzi cântecul îngerilor.
Fitomitologia românească a-ncercat să explice, de-a lungul timpului semnificația unor plante sacre, consacrate unor mari sărbători de peste an, așa cum s-a întâmplat și cu binecunoscuta „sânziană” care face parte dintr-un ecosistem vegetal mitic. De origine latină- Santa Diana- zeitatea avea atribute selenare și, așa cum precizează Romulus Vulcănescu, „și atribute agrare, deoarece ne amintește de riturile aratului și semănatului noaptea pe lună plină, pentru a rodi din plin ...”. Atât la greci cât și la romani, ofrandele aduse zeităților care protejau recoltele și le înmulțeau se făceau anual, în adevărate sărbători populare. Obiceiul exista și la daci, cunoscut încă dinaintea legăturilor cu romanii, care, însă, coabitând cu băștinașii le-au impus și termenul lor pentru această sărbătoare. Așadar, numele de „Sânziene” s-a suprapus peste cel de „Drăgaică” în feudalismul timpuriu, sub influența slavă. La poporul român, sărbătoarea Sânzienelor aduce omagiul tinerilor care vor să se căsătorească: destinul le ,,vorbește” în această zi, în noaptea de Sânziene, când cerurile se deschid pentru a face posibilă comunicarea omului cu întreaga natură. În ajunul nopții de Sânziene tinerii de la sate se adună în ceremonialuri și așteaptă, răbdători, semnele cerești ale destinului. Este ziua solstițiului de vară, când toate plantele au ajuns la maturitate, iar după această dată încep să prindă rod. Astfel, în noaptea de Sânziene, când puterea de germinație a plantelor se oprește, când ciclul cosmic intră într-o nouă metamorfoză, tinerii care se căsătoresc intră într-o nouă etapă a vieții lor, îndreptându-se spre rodul vieții de familie. Pentru oamenii din popor, plantele medicinale se culeg în ziua de Sânziene, pentru că-n această zi ele au puteri tămăduitoare pentru tot restul anului.
Celebrate la 23-24 iunie, ,,Sânzienele” reprezintă una dintre cele mai mari sărbători păgâne românești, peste care creștinismul a suprapus nașterea Sf. Ioan Botezătorul. Conform vechilor tradiții, se spune că Sânziana - sora soarelui -, Sfânta Diana sau Sântioana a fost o tânără fecioară care, ducându-se la câmp, a făcut o coroniță din florile galbene. Întoarsă acasă, ea a aruncat coronița peste acoperiș, zicând: ,,Cunună, de te vei opri pe casă voi trăi și voi avea o viață lungă, iar de vei pica jos, voi muri ...”. Cununa a picat și fata a murit. De aici s-a păstrat la români obiceiul ca, de Sânziene să se arunce pe case cununi de flori, dar nu cu gând de moarte, ci de dragoste. Inexplicabil, florile de sânziene înfloresc în noaptea de 23 spre 24 iunie, pentru a celebra, parcă, marea sărbătoare populară a solstițiului de vară, a împlinirii vegetale și sufletești. Pentru că, în această noapte predestinată, sentimentele omenești explodează, Iarba Fiarelor înflorește și ea, iar zânele sânziene cutreieră pământul, răspândind printre oameni iubire și speranță ...
