Despre una dintre cele mai frumoase mănăstiri amplasată într-un cadru natural de poveste, cu vederi spre Valea Oltului și spre vârfurile semețe  ale Parcului Național Cozia, ne povestește Mihaela Dobrescu  în cartea sa,   „Călimănești  - Între,  Mit și Legendă”(Editura Armanis Sibiu, 2018)

Așezată la poalele muntelui Cozia, în mijlocul unui șir de căsuțe albe cu cerdac,  Mănăstirea Stânișoara se află în mijlocul sălbăticiei, unde ariditatea stâncilor se îmbină armonios cu frumusețea florilor și pădurilor.

Mănăstirea a fost zidită în anul 1747, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, numindu-se la început Schitul din Nucet, construit, pare-se, pe un schit mai vechi de lemn.

În 1788, turcii, învingându-i pe austrieci la Cozia, au ajuns și la Stânișoara,  unde au ucis toți călugării și au prădat și devastat schitul, care va ajunge cu timpul adăpost pentru oi, o adevărată stână. De aceea, după anul 1808, schitului i s-a atribuit numele Stânișoara,  după noua întrebuințare.

În tradiția locului, se spune că, la începutul secolului al- XVII-lea, au plecat la liniște șase călugări de la Cozia.  Doi dintre ei, Daniil Duhovnicul și Misail Ucenicul, s-au nevoit la poalele muntelui Cozia, iar patru dintre ei, s-au nevoit în peșterile muntelui.

Cel mai vestit dintre sihaștrii de la Stânișoara a fost schimonahul Neofit. Acest cuvios și-a săpat o peșteră în partea de apus a Muntelui „ Sălbaticul" și acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli și în neadormită rugăciune, timp de 30 de ani. Toată săptămâna postea și se ruga în peșteră,  iar Duminica cobora la Sihăstria lui Daniil și Misail de la Turnu, asculta Sfânta Liturghie și primea Trupul și Sângele lui Hristos. 

Astfel, răbdând grele ispite de la diavolul și dobândind darul lacrimilor și al vindecării suferințelor omenești,  și-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo,  în peșteră,  neștiut de nimeni.  După mai mulți ani, osemintele cuviosului Neofit au fost descoperite de un călugăr ce păștea vitele mănăstirii pe care, aducându-le la Cozia, le-a îngropat egumenul alături de biserică. Noaptea însă,  arătându-se cuviosul în vis egumenului,  i-a poruncit să-i ducă oasele înapoi în peșteră.

Așa au ajuns osemintele Cuviosului Neofit în peștera sa. Apoi, auzindu-se despre aceasta, mulți credincioși veneau la peșteră și primeau ajutor în necazurile lor.

Cu timpul, osemintele lui au fost împărțite peste tot, încât astăzi  se mai păstrează doar numele și peștera acestui mare sihastru român.

La Mănăstirea Stânișoara, călugării se dedică exclusiv rugăciunii și predicării tainelor sfinte.  Să nu vă mire dacă vor fi retrași în preajma turiștilor; oameni ai peșterii la origini, locuitori ai muntelui în prezent, ei au căutat cu desăvârșire liniștea și bucuria sufletească.