A fost odată, demult, un băiețel căruia îi plăceau foarte mult fluturii. Credea că sunt magici, nu își explica felul în care o simplă omidă se poate transforma într-o vietate atăt de frumoasă.

Și, într-o dimineață, în timp ce copilul era în camera lui, un fluture s-a așezat pe pervazul ferestrei. Băiatul incepuse să se miște încet prin cameră, de teamă să nu-l alunge. S-a apropiat ușor și a văzut că era albastru cu negru. Aripile îi erau mari și catifelate. Îl privea fascinat, uitând că mai trebuie să meargă la școală. Când mama l-a strigat pentru micul dejun a spus că nu poate să mănânce pentru că îl doare gâtul. S-a gândit ca tot din același motiv să rămână acasă în ziua aceea. Știa câte ceva despre fluturi, aflase că nu trăiesc prea mult și își pusese în gând să-și petreacă întreaga zi cu el. A luat un scaun și s-a apropiat de fereastră.

        -Ești atât de frumos! Voi sta aici, cu tine, toată ziua. Cât de mult mi-aș dori să poți spune ceva, să-mi spui cum te-ai născut, de unde vii. Voi sta aici o zi întreagă.

Băiatul era pe scaun, iar coatele și le rezemase de pervazul ferestrei. Și-a aplecat mult capul deasupra fluturelui și era bucuros că nu zburase.

          - O zi întreagă este pentru tine, dar pentru mine este singura zi.

Își ridicase capul și rămase nemișcat. Nu știa cine a vorbit, iar în cameră era doar el. Se uită spre fluture când acesta îi zâmbi.

            - Tu ai vorbit?? Este posibil? Un fluture care să vorbească?

             - Da, uneori fluturii vorbesc, dar nu toți îi aud. Îți spuneam că eu am doar această zi de trăit. Doar o zi…

              - Da, știu, de aceea am ales să rămân azi acasă. Este încă dimineață, abia a răsărit soarele, să-l privim. Sau mai bine să  mergem pe un câmp cu flori, tu ai nevoie de soare și de flori și vei întâlni și alți fluturi acolo.

Băiatul ieși din casă și ajunse numaidecât  în dreptul ferestrei. Au trecut de câteva străduțe împreună până ce au ieșit din oraș și au ajuns pe un câmp.

               - Aici simt că trăiesc, spuse fluturele îmbătat de mireasma din aer.

Băiatul se așeză pe iarbă, în timp ce el zbura fericit în jurul florilor. Când se așezase pe o petală, copilul îl întrebă:

               - Nu îți este teamă?

                -De ce să-mi fie teamă? întrebă fluturele mirat.

                - Că vei trăi doar până diseară.

                - Nu știu, nu cred că este teamă ceea ce simt. Nu îmi este teamă de ceva care așa trebuie să fie. Mi-a fost  teamă în clipa în care te-ai apropiat tu de mine, acolo, în cameră. Am crezut că îmi vei atinge aripile. Eu nu aveam de unde să știu cum ești.

               - Și cum crezi tu că sunt?

               - Prezența ta aici, acum ... este un răspuns! Ai venit cu mine pe câmp pentru că aveam nevoie de soare și de flori. Să mergem și sub copacul acela înflorit!

Au ajuns acolo, iar fluturele s-a pierdut în mireasma florilor de mai. Băiatul își trecu picioarele prin iarba moale și proaspătă, apoi se așeză. Privea fluturele, îi simțea bucuria și dorința de a respira. Era fericit că a ales să facă asta întreaga zi. Îi urmărea zborul grațios când pe o floare, când pe alta și se gândea că a mai trecut puțin din timpul de care aveau să se bucure împreună. Atingea firele de iarbă cu vârful degetelor când fluturele s-a apropiat.

                - Iubești și tu natura ... uite, soarele mă încălzește, sunt fericit, sunt atât de fericit! spuse și plecă spre alte flori.

Copilul s-a ridicat și mergea în urma lui râzând. Tot ce era acolo era a lor, dar băiatul își mai dorea ceva, dacă s-ar fi putut să oprească timpul, ar fi făcut-o, chiar și pentru o oră. Se făcuse deja după-amiază, iar soarele se furișase puțin după un deal.

               -Vezi, soarele nu mai este atât de puternic, nu mai este ca în jurul prânzului.

               -Asta înseamnă că au mai trecut câteva ore, nu?  întrebă fluturele îngrijorat.

Ca să nu îl întristeze, băiatul îi arătă și alte flori.

               -Încerci să mă înveselești, dar eu știu că ...

               -Nu, am să stau cu tine, am să mă uit numai la tine. Să nu pierd nimic din frumusețea ta.

               -Timpul meu aici nu înseamnă numai frumusețea mea. Eu am și suflet, eu vorbesc și simt așa ca tine, tot. Sunt cel mai fericit fluture din lume că mi-ai ieșit în cale. De fapt, eu am venit la fereastra ta.

 Băiatul se apropie mai mult de floarea pe care era fluturele.

               -Să-ți cânt un cântec? întrebă copilul.

               -Ce este un cântec?

               -Un cântec este ceva la fel de frumos ca tine, spuse băiatul și începu să cânte ușor.

Fluturele îl privea. Auzea glasul plăcut și duios al copilului și o lacrimă i se prelinse în josul aripii. Nu mai auzise așa ceva și se emoționă. El cânta în continuare și își lipi obrazul de floarea pe care era fluturele.

                 -Ce frumos, sunt atât de fericit! Aproape s-a înserat, dar am trăit într-o zi cât trăiesc alții într-o jumătate de viață. Prietenia ta, bunătatea și cântecul tău mi-au umplut sufletul. Îmi vor rămâne în minte toate clipele acestei zile pe care am gustat-o din plin datorită ție. Îți mulțumesc, acum cred că e timpul să...

                -Nuu ... mai rămâi puțin ...

Fluturele zâmbi, mai respiră o ultimă dată și se așeză pe mâna băiatului. El cânta în continuare, crezând că fluturele încă îl aude.