Balaurul cu cap de lup şi trup de șarpe, stindardul de luptă al dacilor, a stârnit fascinația cercetătorilor şi a pasionaților de istorie. O serie de istorici au încercat să explice de ce dacii au folosit acest simbol ca steag de război. Stindardul de luptă al dacilor, înfățișat pe Columna lui Traian, are forma unui cap de lup care pare să se repeadă asupra prăzii şi un corp de balaur, ce se înfoaie în bătaia vântului.
Mihaela Dobrescu, ne relatează în cartea sa ,,Călimănești între istorie, mit și legendă" (Editura Armanis Sibiu, 2018) o frumoasă legendă a steagului dacic.
Se spune că cel mai viteaz dintre daci a fost Decebal. Încă de pe când era băietan, tatăl său, Scorilo, obișnuia să-l ia cu el la vânătoare, pentru a deprinde lesne mânuirea arcului și a săgeților. Astfel, într-una din acele zile când hălăduia prin codrii Carpaților, Decebal găsi un pui de lup suferind, firav și cu piciorușul rupt. Decebal, milos din fire, luă puiul acasă, îi îngriji rana și nu se mai putu despărți de el. Lupul, căruia îi dăduse numele „Draco”, era blând cu oamenii și protector destoinic al stăpânului său. Decebal a crescut devenind regele dacilor, urmându-i lui Duras la tron, iar Draco i-a rămas alături.
Legenda spune că, într-un an, iarna a venit mai devreme pe tărâmul Daciei, chiar în ziua de Sfântul Andrei. Decebal, cu hăitașii rânduiți de el, a pornit-o la vânătoare. Zăpada era viscolită și frigul năprasnic. N-a fost greu ca Decebal și lupul său să se rătăcească de ceilalți, dar spaima i-a cuprins pe cei doi, om și animal, când o haită nemaipomenit de mare și înfometată i-a înconjurat. La început Draco a dat semne de bucurie văzându-și semenii, dar lupii nu erau deloc prietenoși, și cu o furie nemaiîntâlnită, s-au năpustit asupra lui Decebal. Draco n-a stat pe gânduri și, ca o vijelie, mușcă lupi în stânga și-n dreapta, protejându-și stăpânul care, nici nu-și mai aducea aminte cum, reușise să se cațere într-un vârf de fag. Bătălia a încetat tocmai când restul hăitașilor i-au găsit. Lupii răniți au fugit care-ncotro, iar cei morți zăceau pe zăpada însângerată.
Decebal a coborât din copac și l-a luat pe Draco în brațe. Atunci a observat că Draco se uita în ochii lui, dându-și ultima suflare la pieptul stăpânului pe care l-a apărat cu prețul vieții sale. Decebal și-a luat lupul acasă, l-a îngropat, dar, neputând să-l uite, i-a cerut unui meșter fierar, să-i făurească din aramă un cap de lup, cu gura căscată, un cap ca al lui Draco, iar un cojocar a făcut un corp din piele tăbăcită, pe care a cusut solzi metalici. De atunci, Draco i-a însoțit pe daci in fiecare bătălie și, pentru că șuieratul steagului îi înspăimânta pe dușmani, i-au pus numele DRACONES.
Despre steagul dacilor, DRACONES, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea că acesta este „esența religiei strămoșești”. Apariția lui semăna groază printre dușmani. Stegarul purta ridicat acest stindard care avea pe corp solzi mobili de metal. În goana calului, aerul care pătrundea prin gura larg deschisă a lupului, scotea sunete Dracoătoare, însoțite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. Luptătorii purtau pe față măști de lup sau urs, înspăimântându-i pe dușmani cu sunete îngrozitoare. Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sf.Andrei și lupi. El ar fi avut darul de a vindeca răni, și prin rugăciuni „lega gura lupilor, apărându-i pe oameni și vitele lor”.
Lupul a fost întotdeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căpetenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmisegetusei.
Fenia Driva ne povestește în cartea sa ,, Călimănești Și Oameni Ai Săi – Vieți și Destine”(Editura Rotipo-Iași 2019) cum și-a îndeplinit Sabina Cuprian visul de a deveni medic. Doamna doctor Sabina Cuprian a primit, de-a lungul activității sale, numeroase premii internaționale, care au atestat calitatea serviciilor sale medicale.
Despre familia Cuprienilor se poate scrie o carte, dar mă opresc la cea care n-a urmat prin tradiție profesia părinților, ci a ales o altă cale, aceea de medic. Sabina Cuprian, s-a născut în data de 10 decembrie 1938, într-o familie de învățători, căreia așa cum o mărturisește, le este recunoscătoare, pentru că au învățat-o să deprindă gustul cărților, și mai ales ce înseamnă demnitatea, înainte de a cunoaște definiția cuvântului. Tatăl, Cuprian Constantin, a fost al patrulea copil al învățătorului Constantin Cuprian, revizor școlar în timpul ministeriatului I.G.Duca și al Mariei Cuprian, institutoare, elevă a lui Spiru Haret, la Școala Centrală din București. Mama, învățătoarea Elena Cuprian, a fost fiica lui Zamfir și a Elenei Zamfirache. Bunicul matern, un negustor de vază, a construit mai multe case, printre care și cea în care locuiește astăzi dr. Sabina Cuprian. A donat din proprietatea sa, pentru utilitate publică, terenul străduței care duce spre piața orașului și o parte din cel pe care se află primăria și piața. A luptat în Primul Război Mondial, a fost consilier parohial al bisericii din Călimănești, încă de la construcția ei și câțiva ani jurat la Judecătoria din Rm. Vâlcea. Părinții, prin mâna cărora au trecut zeci de generații de elevi, tatăl îndeplinind mulți ani și funcția de director, s-au distins nu numai ca educatori, ci și prin munca dusă pe tărâm obștesc și cultural. Pentru contribuția învățătorului Cuprian Constantin la ajutorarea celor lipsiți de hrană în cursul anilor 1935-1936, Societatea Națională de Cruce Roșie a României ”Inter Arma Caritas" și-a arătat recunoștința prin acordarea diplomei semnată de Generalul Filitti, Secretarul general al Societății. Prin activitatea culturală, desfășurată cu extrașcolarii, în Cadrul Căminului Cultural Jiblea Veche, învățătorii Constantin și Elena Cuprian au contribuit la strângerea de fonduri necesare construcției noului corp de clase la vechiul local al școlii (lângă monument).
Alături de alte cadre didactice învățătoarea Elena Cuprian a făcut parte din orchestra „Doina Oltului” interpretând la vioară din repertoriul orchestrei.
Școala primară, Sabina Cuprian a urmat-o la școala din Jiblea Veche având-o ca învățătoare pe mama sa; Școala Gimnazială la Călimănești; Liceul teoretic de Fete, Rm.Vl.; Facultatea de Medicină Generală din cadrul Institutului Medico-Farmaceutic Cluj (1962), cu media generală 9,75 și 10 la lucrarea de diplomă. Părinții doreau ca fiica lor să devină profesoară, dar ea a ales medicina. In schimb fratele ei, Constantin (Tică) opt ani mai tânăr, a devenit profesor de istorie la școala din Călimănești, unde au fost dascăli și părinții săi. Fiica acestuia Maria Cristina Cuprian economistă, profesor gr.I, la liceul Economic din Călimănești, este la a patra generație, care continuă tradiția de dascăli a familiei. Urmându-și visul din copilărie, de a deveni medic, după terminarea liceului, Sabina Cuprian a traversat Carpații, unde a găsit ce a visat, cu gândul de a se reîntoarce printre ai săi ca să fructifice cu roade înzecite cele învățate.
Traiectoria profesională:
Repartizată la circumscripția medicală Bunești, din vechiul raion din Rm.Vâlcea, unde fiind singurul medic, a acordat asistența medicală atât adulților cât și copiilor. În cei patru ani de stagiu, obligatoriu în mediul rural, dispensarul Bunești a fost unicul, din raion, cu indicatorul „0” la mortalitate infantilă.
În 1966, în urma concursului organizat de Ministerul Sănătății, la București, a ocupat postul de medic de Medicină Generală de la Dispensarul Călimănești. A parcurs treptele profesionale, până la gradul de medic primar, obținut prin concurs național la București. Considerând că nu numai într-un mare spital, ci și în cel mai îndepărtat colț de țară, medicul care-și slujește profesia cu demnitate, pasiune, dăruire, poate obține satisfacții nebănuite. Prin mâna ei au trecut mii de vieți, bogați sau săraci, intelectuali sau oameni simplii, indiferent de vârstă, ziua și noaptea, în zile de lucru sau de sărbătoare. Spune că dacă, prin absurd, s-ar mai naște odată tot asta ar face. S-a străduit să acorde importanță comunicării cu omul bolnav, pentru a ajunge la sufletul lui.
Medicul este prelungirea mâinii lui D-zeu și numai prin comunicarea cu sufletul pacientului se poate ajunge la rădăcina suferinței. În perioada 1971-1977 dispensarul a fost ales centru de instruire a tinerilor medici absolvenți, repartizați în județ. Colectivul dispensarului medical Călimănești, condus de dr. Sabina Cuprian cu sprijinul comitetului orășenesc de Cruce Roșie, a contribuit ca prin numărul donatorilor onorifici de sânge, localitatea să se situeze pe primul loc în județ.
Participări la congrese și seminarii:
La 21-28 septembrie 1983, în cadrul Seminarului Internațional ”Metode de control al morbidității și mortalității infantile fondate de factorii de risc", organizat de Ministerul Sănătății sub egida OMS și al Centrului Demografic ONU (CEDOR), demonstrațiile practice efectuate în cadrul dispensarului Călimănești au atras cele mai bune aprecieri din partea participanților români și străini aflați la seminar. În 1984 cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătății, dispensarul a primit ”Diploma de Onoare”. A făcut parte din delegația de medici vâlceni la Primul Congres al Medicului de Familie, București 1987.
Distincții primite:
Din zecile de diplome:
În 1973 prin Decretul 316 al Consiliului de Stat, medicului Cuprian Sabina, i s-a acordat medalia „Meritul Sanitar”; 1978, 1982.
Diplomă de Aur pentru merite deosebite în activitatea de Cruce Roșie;
Diplomă jubiliară cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la constituirea Crucii Roșii; 2005.
Diplomăde Onoare cu prilejul sărbătoririi atestării și declarării zilei de 20 Mai, ca zi aniversară a localității Călimănești; 20 Mai 2012.
I s-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al orașului Călimănești – pentru dăruirea cu care s-a implicat o viață întreagă în exercitarea nobilii profesii de medic și pentru conștiința și demnitatea cu care și-a făcut datoria zi de zi; 2013.
Diplomă de excelență cu prilejul sărbătoririi a 625 de ani de la atestarea documentară a orașului Călimănești
Deși s-a pensionat, încă mai lucrează, în cabinet privat. Pentru că spune dr. Sabina Cuprian, așa cum a învățat de la înaintași în timpul facultății, „medicul care s-a pregătit și se pregătește toată viața pentru această profesie, nu renunță la ea, decât atunci când se îmbolnăvește sau moare". Fiecare zi în care poate fi de ajutor aducând un zâmbet pe chipul unui bolnav este o binecuvântare.
Sabina Cuprian, participă anual la simpozioane, conferințe și congrese pe teme medicale, pentru a împleti experiența de o viață, cu noile descoperiri în domeniu. În timpul liber, îi place să asculte muzică de operă și simfonică, îi place în egală măsură istoria, literatura, poezia.
A marcat-o acel moment, din 20 mai 2012, când a primit titlul de „ Cetățean de Onoare al orașului Călimănești”, pentru că în acel an se împliniseră și „50 de ani de la terminarea facultății de medicină", moment la care a fost prezentă la Cluj-Napoca, alături de colegii ei de facultate.
Este coautor la vol. Enciclopedia Județul Vâlcea. II - Localității urbane. Orașul Călimănești, capitol ”Ocrotirea sănătății. Starea de sănătate a populației.” 2012.
Vorbind cu prietenul nostru, Cristian Cioacă, ne-am amintit de vremurile trecute și, chiar dacă voi nu mă cunoașteți, m-am hotărât să vă trimit, de departe, câteva gânduri bune, dar răscolite, acum, de vremuri potrivnice nouă.
Mă plimb pe malul Oltului și lacrimile unei ploi grăbite biciuiesc o natură obosită de atâta încremenire, dar fericită de tăcerea din jur, pentru că, de atâta timp, nimic și nimeni nu-i mai tulbură armonia. Privesc în jur cum primăvara s-a așternut peste păduri, și peste ape, și peste suflet…
Nu știi ce-o să se-ntâmple, ce hotărâri se vor mai lua și când va trece criza care-a paralizat întreaga omenire, că, până și vremea s-a cam zăpăcit, de parc-ar râde de noi întregul Univers. Și ne-ar supune unui test de îndelungă răbdare, să vadă cât vom rezista. Sau, parcă ne-ar trimite un mesaj, pentru că-n toată nebunia de-afară, ne dă posibilitatea să reflectăm la egoismul, nepăsarea și răutatea care au pus stăpânire pe noi, să ne mai adunăm, fiecare, pe-acasă și să-ncercăm, în singurătatea noastră, să ne întoarcem la bunătatea și credința pe care le-am pierdut pe drum. Pentru că, nimic nu e întâmplător sub soare…
Natura renaște acum, când sufletul se ofilește, când toată omenirea e cuprinsă de panică și durere. Suntem pedepsiți, dragii mei, asta e clar, o luaserăm cu toții pe drumuri ocolite și, ignorând drumul drept, ne-am pierdut pe noi înșine, rătăcindu-ne prin hățișuri din care nu mai știm să ieșim…
Pământul s-a pustiit, pe-afară nu mai trece aproape nimeni, iar „traiul pe vătrai” ne dă acum timp să reflectăm la zilele în care totul era normal de bine, ca să-nvățăm să apreciem lucrurile simple, cele care contează, cu adevărat. Pentru că acum, când o pace adâncă a coborât peste lume, nu ne mai bucurăm de aproape nimic. Doar fiindcă existăm, și asta doar dintr-un joc al destinului fiecăruia dintre noi…
Primăvara a venit, în acest an, pentru nimeni. Împrejur e tăcere adâncă și ne-ntrebăm dacă va mai fi, vreodată, ceva normal. Pe zi ce trece, din ce în ce mai mult, lumea parcă o ia razna. Și perioada asta a scos, se pare, tot ce-i mai urât și rău în oameni, dezvăluind o față-ntunecată și bolnavă a unei omeniri slăbite de patimi, care își pierduse puterea răbdării, a așteptării și a credinței adevărate. Doar în situații de cumpănă omul își arată fața adevărată, își scoate masca de zi cu zi, dezvăluindu-și identitatea….
Așadar, vă îmbrățișez (prieteni dragi, de pretutindeni!), și-n acest timp de incertitudini să ne dăm mâna, de oriunde-am fi și să credem într-o vreme a speranțelor regăsite. Cu siguranță, vremea aceea va veni…
Este vorba despre Carol Mircea Grigorie Lambrino (n. 8 august 1920, București – m. 27 ianuarie 2006, Londra). A fost primul fiu al regelui Carol al II-lea al României din relația cu Zizi Lambrino.
Prințul Mircea Grigore a avut trei căsătorii:
cu Helene Nagavitzine (1944 – 1950) cu care a avut un fiu. Prințul Paul Lambrino sau Paul de România (n. 13 august 1948, Paris).
Jeanne Williams (1960 – 1977), cu care a avut un fiu Ion Nicolas George Alexandru (n. 1961)
Antonia Colville (1984 – 2006). Cu care s-a stabilit în Parsons Green (Londra).
Carol Mircea Grigorie Lambrino și-a dedicat viața pentru a i se recunoaște legitimitatea ca fiu al lui Carol al II-lea. În anul 2003 victoria în Jusțiție i-a permis să își poarte numele de Hohenzollern.
În data de 14 august 2006, la Mănăstirea Cozia a fost oficiată ceremonia de înhumare a prințului Carol Mircea Grigorie, slujbă oficiată de IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, IPS Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului și un sobor de preoți. La ceremonie au participat fiul prințului, Paul de România cu soția sa, prințesa Lia, numeroase oficialități printre care s-au numărat ambasadori, politicieni și reprezentanți ai instituțiilor statului și, nu în ultimul rând, cavalerii din Garda de Onoare ai Ordinului ”Mihai Viteazul”. A fost condus pe ultimul drum de reprezentanții Jandarmeriei Române și ai Poliției Comunitare din orașul Călimănești. A fost înhumat într-un cavou din cărămidă, placat pe exterior cu granit negru, lângă clopotnița cimitirului. Cum bine se știe, prințul decedase la 27 ianuarie 2006 și a fost înmormântat la aproape o jumătate de an aici la Cozia, iar prințul Paul a ținut să explice acest fapt:
„Am vrut să fie înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș lângă mormântul regelui Carol al II-lea, tatăl lui, care l-a recunoscut public în scris, ca fiind copilul său. Din cauza unor complicații l-am adus aici la Mănăstirea Cozia. După deces, tata era de șase luni în Anglia și trebuia să găsim un loc istoric unde să fie înmormântat, iar cum în această mănăstire este îngropat voievodul Mircea cel Bătrân ne-am hotărât să-l aducem aici. Tata a fost înmormântat la zece metri de mormântul voievodului Mircea cel Bătrân. Prima parte a dorinței i-a fost îndeplinită, de a fi îngropat în pământ românesc, urmează acum să-i îndeplinim și cea de-a doua parte a dorinței, și anume de a se odihni alături de tatăl său la Curtea de Argeș. Vom continua demersurile necesare pentru acest lucru” a declarat prințul Paul. În privința lipsei de la ceremonie a Regelui Mihai și a celorlalți membrii ai familiei regale, prințul Paul a spus că invitația a fost trimisă la foarte multă lume: „Regele Mihai e un om distins și l-a recunoscut pe Carol ca fiindu-i frate, dar s-au ivit numeroase probleme în anturajul în care se învârte. L-am invitat la înmormântarea tatălui dar nu a venit. A fost alegerea domniei sale!”.
În cartea de aur a mănăstirii Paul de România a scris: „De fiecare dată când vin aici mi se umple sufletul de liniște. Mulțumesc din suflet Mănăstirii și starețului Vartolomeu Androni pentru oficierea ceremoniilor închinate tatălui meu ASR Prințului Carol Mircea Grigore al României”.
Pe lespede stă scris: ASR Prințul Carol Mircea Grigore Al României. 1920 – 2006. Primul născut al MS Regelui Carol al II-lea prin căsătoria cu Ioana Valentina
(foto Regele Carol al II-lea împreună cu Carol Mircea Lambrino, sursa Amazon.com)
În articolul de astăzi prezentăm o altă personalitate cuprinsă în monografia: ”Călimănești Și Oameni Ai Săi – Vieți și Destine”, autor Fenia Driva ( Editura Rotipo-Iași 2019), invitatul nostru fiind medicul cardiolog C-tin Dumitrescu.
Constantin Dumitrescu este medic cardiolog, s-a născut la 26 aprilie 1944, Stoenești Vâlcea. Părinții săi, tatăl Dumitrescu Constantin, tâmplar, iar mama Elisabeta, casnică au avut trei copii: doi băieți și o fată.
A urmat cls. I-IV la Școala din Malaia (1951-1955); cls. V-VII la Școala generală Brezoi (1955-1958) ; Liceul Vasile Roaită, Râmnicu Vâlcea cls. VII-XI (1958-1962). Student la Facultatea de Fizică din cadrul Universității ,,Babeș-Bolyai", Cluj (1962-1963); părăsește această facultate și se îndreaptă spre Facultatea de Medicină Generală „Iuliu Hațeganu” (1963-1966). Se transferă apoi la Facultatea de Medicină Generală - Universitatea București (1966-1969). La examenul de absolvire obține nota maximă, adică 10. Înainte de terminarea facultății, în anul VI, s-a căsătorit cu studenta din anul V de la aceeași facultate, pe care o cunoștea încă din perioada liceului la Râmnicu Vâlcea. Elena, studenta de atunci era nimeni alta decât Eugenia (Jeni) Ciprian. Anii au trecut și cei doi, au doi copii – Radu, economist, actualmente cetățean american, rezident în Canada, căsătorit la rândul lui, tot cu un medic specialist endocrinolog și boli de nutriție în S.U.A. Alexandra (căsătorită Gavrisiu), urmează cariera părinților și este medic primar cardiolog cu competență în ecografie și lucrează împreună cu dr. C.Dumitrescu la Spitalul de Cardiologie - Interne INCARMED SRL. Doctorul este un bunic fericit alături de soția sa, pentru că au trei nepoți: două fete de la Radu și un băiat de la Alexandra.
Carieră, Activitate profesională:
La 30 martie 1969, a fost repartizat la Circumscripția sanitară Vulturești și Verguleasa, județul Olt în stagiatura obligatorie de trei ani după terminarea facultății, (nov.1960 - oct. 1972). În luna oct. 1972 susține concursul de secundar în specialitatea „medicină internă” (rezidențiat, efectuat la Spitalul Clinic Universitar Fundeni, București) - secția medicală; Din nov.1973- oct.1975, lucrează ca secundar la Spitalul Județean din Râmnicu Vâlcea - secția medicală; 1975 - este anul în care susține examenul pentru specialitatea în medicină internă la Universitatea de Medicină, prof. Grigore Popa din Iași; după care lucrează o perioadă scurtă că medic specialist interne la Spitalul orășenesc Brezoi; urmează Spitalul Județean de urgență Râmnicu Vâlcea; 1976-1977, a doua specialitate, cea de cardiologie clinică la Spitalul Universitar Fundeni, urmează examenul în noiembrie 1977; 1983 - susține examenul de medic primar în cardiologie la același Spital din București.
Din 1983-2005, mă întreb oare, câți bolnavi i-au trecut prin mână doctorului C-tin Dumitrescu „ceasornicarul de inimi", cum i se mai spune? Nu cred că le mai știe numărul ... Urmează o nouă etapă în viața sa profesională, pentru că demisionează în noiembrie 2005 din funcția de medic șef secție cardiolog a Spitalului Vâlcean.
Înființează cu aprobarea Ministerului Sănătății un spital de cardiologie, INCARMED cu sediul în Călimănești - Căciulata, având locația la Hotel Căciulata. Inițial cu 16 paturi, apoi 22 de paturi, iar noua locație cu 40 de paturi spitalizare continuă și 4 paturi spitalizare de zi.
Ideea înființării Spitalului INCARMED a pornit de la faptul că a fost primul cardiolog din județul Vâlcea, care a înființat un cabinet medical privat cu profil de cardiologie cu toate dotările necesare: EKG, defibrilator, sistem de testare de efort, ecocardiografie, monitorizare TA și EKG pe 24 și 48 de ore, aparat pentru oxigenoterapie, dar și un mic laborator de biochimie uscată.
Împlinirile sunt pe măsură pentru că este înconjurat de un colectiv minunat de medici, „de mare calitate” cum o spune cu satisfacție, și anume: dr. Alexandra Gavrisiu, medic primar și cardiolog cu competență în ecografie ( ce-și mai poate dori un părinte, când are alături pe fiica sa în aceeași meserie în care el ”a ars, și arde în fiecare zi?”, dr. Vizitiu Simona, medic primar medicină internă și rezident anul III cardiologie, dr. Stancu Nicolae, medic primar cardiolog, medic specialist medicină internă, dr.Cercelaru Lucia, medic specialist medicină internă, biochimist Beladan Victor. Printre alți colaboratori se numără și: dr. Cristina Rădoi, medic specialist cardiolog, dr. Cebanu Aurelian, medic specialist cardiolog, dr. Găvănescu Trestian, medic primar hematologie și Ioanițesc Răzvan, medic primar medicină internă și medic specialist reumatologie.
Este membru al Societății Române de Cardiologie și al Societății Europene de Cardiologie. În această calitate participă anual la toate congresele naționale și europene de cardiologie fie că se desfășoară la Roma, Paris, Londra, Viena, Berlin, Barcelona, Tokio sau București. A participat cu lucrări personale la congrese naționale organizate de Societatea Română de Cardiologie.
Parfumul stațiunii Călimănești – Căciulata este întregit de esențele tari care, de-a lungul timpului, au înzestrat aceste locuri. Nume mari din istoria poporului român au fost legate de micul oraș, numit de Nicolae Iorga ... Sinaia Vâlcii!
În acest material vă prezentăm un arhitect de origine cehă care a crescut la Călimănești și care mai târziu avea să proiecteze Vila Bujorul, o perlă arhitecturală a stațiunii care se află de ani buni în paragină. O degradare provocată de rodul schimbărilor democratice din legislația românească, fapt care a dus la ”tranziția de uzură” a multor imobile din România.
Călimănești și oameni ai săi. Vieți și destine
Alfred Hugo Cernea (1883 – 1968) este fiul lui Josef Czernil din Boemia, care venise la Călimănești ca mecanic al stațiunii, fiind numit în acest post prin decret al Regelui Carol I, probabil în jurul anului 1890, când intră în funcțiune motorul cu abur care producea electricitate pentru stațiune. Alfred urmează școala primară la Călimănești și liceul Alexandru Lahovari din Rm.Vâlcea, face ”strălucite studii” ca bursier în Școala de Arhitectură din Salzburg și apoi la Academia de Arhitectură din Viena. Pleacă pe front cu regimentul 2 Vâlcea și este decorat în anul 1913 cu medalia ”Avântul Țării” și (1883 – 1966) pentru campania din 1915 – 1916, cu medalia Victoria. În 1919 solicită cetățenia română se stabilește la Sibiu, unde „se dedică trup și suflet arhitecturii, pasiune de dincolo de limitele unei profesiuni, iar construcțiile devin cel de-al doilea pol al existenței sale.” (Cornel Lungu)
Devine membru al Asociației Arhitecților Wiener Bauhutte-Viena, membru al Societății Arhitecților Români București și membru al Asociației Generale a Inginerilor din România. Puțină lume știe că acolo unde se termină Voiceștiul (Vâlcea), se află o minune, un mic palat. Palatul lui Alfred Hugo Cernea, palatul construit de unul din cei mai mari arhitecți cehi care s-au stabilit în România.
În Călimănești, până să cobori Sfrengheșul, pe partea dreaptă, se află Vila Bujorul (prin 1956 i se spunea vila dr. Coca), iar pe zidul ei stă scris: arhitect Cernea. Copilărind sub zidurile Coziei, adunând, ca student, strălucirea inegalabilă a arhitecturii vieneze și lansându-se într-un dialog productiv și original cu arta și arhitectura brâncovenească, Alfred Hugo Cernea este un artist pe care istoria arhitecturii românești este obligată să-l recupereze chiar dacă, așa cum spune istoricul Cornel Lungu: „ca să-l poți cunoaște cu adevărat pe Alfred Cernea, trebuie să străbați Transilvania. Aici el s-a zidit pe sine însuși.” Și memoria culturală a Vâlcii îi este, deopotrivă, datoare lui Alfred Cernea, care, de altfel, și-a aflat locul pentru veșnica odihnă alături de părinți în secțiunea romano-catolică a cimitirului din Rm.Vâlcea.
(Text cules din cartea scriitoarei Fenia Driva – Călimănești și oameni ai săi, Vieți și destine, ed. Rotipo – Iași, 2019)
Mazilirea lui Corneliu Mănescu s-a produs în anul 1972, când Nicolae Ceaușescu l-a îndepărtat din funcție pe acesta, cel mai longeviv Ministru de Externe al României, care deținuse acest portofoliu neîntrerupt din 1961 – 1972. Corneliu Mănescu a fost ales președinte al celei de-a XXII-a sesiuni ONU, și ambasador la Paris (1978 – 1982), iar mai înainte de asta fusese ambasador al României la Budapesta (1960 – 1961).
Prigoana împotriva lui a început când chemat fiind de Nicolae Ceaușescu acesta îl anunță că nu mai este Ministru de Externe. În dialog cu Lavinia Betea, Corneliu Mănescu îi povestește cum a ajuns la Cozia. De la Cota 1400, în permanență urmăriți, ajung din nou la București, dar casa îi era supravegheată. Atunci a luat legătura cu Patriarhul Iustinian, rugându-l să-l ajute pentru a găsi un loc de adăpost unde să nu fie urmărit. Patriarhul i-a zis: Mergeți la Cozia. Așa a ajuns la Mănăstirea Cozia, ctitoria voievodului Mircea cel Bătrân, împreună cu soția sa. Iată ce povestește fostul ministru: „Am stat la Cozia câteva săptămâni. În timpul acesta am devenit o figură. Ședeam într-o cămăruță, lângă biserica lui Mircea cel Bătrân. O cameră cu două pătucele, pentru mine și nevasta mea. Acum mi se pare o copilărie când îmi amintesc cum dormeam și acolo cu revorverul la cap. Mă împrietenisem cu preotul (starețul). Cele câteva săptămâni au fost o cură de odihnă, dar și un prilej de reflecție. Și de însănătoșire sufletească. Numai că între timp începuse pelerinajul.
Veneau camioane, autobuze cu vizitatori la mănăstire. După ce stăteau la slujba bisericească și vizitau obiectivele turistice, voiau să se fotografieze cu mine. Spuneau călugărilor că auziseră că acolo se află și fostul Ministru de Externe, că ar vrea să-l vadă și să rămână cu o amintire de la această întâlnire. Că ar vrea să aibă o fotografie cu el, mai ales că a fost președinte ONU! Dacă și el este de acord ... ”El” – adică eu, eram întotdeauna de acord. Și veneau tot mai mulți”.
,, Tunelul de sub Olt", o legendă bizară, care ne este adusă la cunoștință de către autoarea Mihaela Dobrescu, în cartea sa ,,Călimănești - între istorie, mit și Legendă” (editura Armanis Sibiu) publicată în anul 2018. Volumul Mihaelei Dobrescu reflectă identitatea și istoria locală, dar și istoria românilor, cu un atașament profund față de locurile natale.
Legenda spune că domnitorul Mircea cel Bătrân a pus să se sape pe sub locașul sfânt Cozia un tunel care să treacă pe sub Olt și prin care să se scape în caz de primejdie. Tunelul ar avea capătul pe malul stâng al Oltului în Poiana Bivolari.
Se pare că o seamă de boieri trădători ar fi plănuit uciderea voievodului și închinarea Țării Românești sultanului otoman. Astfel, într-o seară pe când Mircea se odihnea la mănăstire, acești boieri vânduți, cu gândul asasinării, au venit cu o ceată de mercenari formată din polonezi și unguri. Gărzile ce-l protejau pe domnitor, puțin numeroase, nu au putut face față atacului surprinzător și numărului mare de inamici.
Văzând toate acestea domnitorul Mircea cel Bătrân, și dându-și seama că nu ar mai avea scăpare, folosi acest tunel de sub Olt, pentru a fugi din calea vrășmașilor, salvând-se, astfel pe el și țara.
Picătură de cunoaștere
Există oameni care și astăzi mai caută tunelul, dar fără niciun rezultat.
Conducerea actuală a Mănăstirii Cozia susține că acesta ar fi un mit, negând existența unui astfel de tunel, dar, referințe la legendă au apărut în formă scrisă încă din anul 1910.
Iată cum relata această legendă Alexandru Vlahuță, în ,,România Pitorească”, în 1910: „un călugăr bătrân ne spune că de lângă strana din stânga altarului se face-o hrubă-n jos care merge pe sub albia Oltului și răspunde dincolo pe celălalt mal: pe-aici a scăpat Mircea-ntr-o dimineață, când au năvălit turcii pe neașteptate, de-au spart zidurile mânăstirii, au jefuit-o și i-au dat foc, iar stânca pe care-a stat și-a ospătat bătrânul voievod în ziua aceea, o stâncă singuratică sub care urlă vâltorile Oltului, se cheamă și azi „Masa lui Mircea".
De remarcat este și faptul că acum, mănăstirea este locul ce adăpostește mormântul voievodului, și este unul dintre punctele de atracție turistică al zonei.
Sărbătorim astăzi, la 24 ianuarie, un moment simbol, anume unirea Principatelor Române, moment împletit cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor Principate – 5 ianuarie și 24 ianuarie 1859. În respectivele zile, cele două comunități au decis, prin acte de energie națională, înfăptuirea edificiului statului modern român. Dar totul nu s-a oprit la ziua de 24 ianuarie.
Fruntașii politici au început să construiască instituțiile politice interne care au căpătat forme europene, iar gândirea politică a atins un alt nivel de complexitate, iar ca o dovadă sinceră a efortului, la 21 februarie 1862, termenul ”România” a devenit numele comun al Principatelor Române și-a fost folosit în toate actele oficiale. Toți au avut ca scop identitatea națională și căile de dezvoltare a noului stat de pe harta Europei. Rolul statului în viața publică s-a extins, iar cei responsabili și-au asumat acțiunea principală privind dezvoltarea și stabilitatea socială, plus progresul economic. Ne-am creat o cale generală de dezvoltare pe care am urmat-o până la cel de-al doilea război mondial, moment în care am pășit spre totalitarism și la violență în masă, iar generații întregi au fost distruse. Dar lucrul cel mai important a fost faptul că elita secolului al XIX-lea, la fel și cea post 1989, a făcut pasul în Europa și a acceptat să facă parte din comunitatea ”normalității europene”.
Astăzi, la 24 ianuarie, este foarte important să ne aducem aminte de acei oameni pentru că au avut în propriile mâini modul în care să-și organizeze statul. Consider că acele personalități trebuie să fie modele pentru viitorul nostru, iar concepția statului de drept, a orientării spre Occident și a statului constituțional democratic să o ancorăm cât mai puternic în mentalul colectiv.
În fiecare an la 8 septembrie, de Sfânta Maria Mică se organiza în Jiblea Veche – Călimănești, târgul anual, bâlciul, cum îl numeau locuitorii comunei. Cu 2-3 zile înainte se făceau pregătirile. Durata bâlciului era de o singură zi. Participau locuitorii din comuna Jiblea Veche și din localitățile limitrofe sau chiar mai îndepărtate, cu produse artizanale, de uz casnic sau apicol. Predominau oalele de ceramică ale olarilor din Horezu și Călimănești. Din orașul Călimănești un rol important l-a avut David Manda care folosea pentru oalele sale renumita argilă din Dealu Naca din Călimănești. Tot în bâlci era valorificată îmbrăcămintea și încălțămintea țărănească și uneltele apicole. Pentru distracții se amenajau tiribombele. Țăranii care veneau la bâlci erau îmbrăcați în straie țărănești, românești. Era o mare bucurie și veselie în zona bâlciului, deoarece aveau loc întâlniri prietenești dintre țăranii din diferitele comune. Cu acest prilej „se aranjau” viitoarele căsătorii între tineri.
În anii ’60 și ’70 ai secolului XX bâlciul din Jiblea Veche a fost vizitat adeseori de poetul și scriitorul Anatol E. Baconsky care venea împreună cu prietenul său Dumitru Savu la Călimănești să-și viziteze părinții care locuiau aici. Până în anul 1970 bâlciul a fost organizat în centrul comunei Jiblea Veche astfel delimitat: la nord-biserica din Jiblea Veche cu hramul Adormirea Maicii Domnului (15 august), la sud-școala veche, la est-clădirea primăriei, iar la vest-podul de piatră pe sub care trece calea ferată. Din cauza creșterii circulației rutiere, bâlciul a fost mutat în 1971 la capul podului, adică în spațiul dintre malul stâng al râului Olt (la vest), capul podului Călimănești – Jiblea Veche (la sud). În acest loc au fost turnate câteva secvențe din filmul „Păcală” cu Sebastian Papaiani.
În anul 1977, când au început lucrările la Hidrocentrala Călimănești, bâlciul a fost mutat în parcul Casei de Cultură din Călimănești, fiind astfel delimitat: la nord-Casa de Cultură, la sud-Pârâul Pleșu, la est-râul Olt, iar la vest-șoseaua Rm. Vâlcea-Sibiu.
După terminarea lucrărilor la Hidrocentrală (1981) bâlciul a fost mutat din nou în Jiblea Veche pe noul teren astfel delimitat: la vest-lacul de acumulare al Hidrocentralei, la est de șoseaua Călimănești – Jiblea Veche, la nord de Pârâul Satului, iar la sud de barajul Hidrocentralei. Bâlciul era organizat la sud de stadion.
În anul 2013 bâlciul a fost organizat pentru prima dată la Seaca – Călimănești, lângă Complexul Expozițional și Camping-ul de aici.
Din cele relatate observăm că bâlciul din Jiblea Veche a fost organizat în mai multe locuri datorită evenimentelor care s-au succedat de-a lungul timpului.
Mihaela Dobrescu a fost responsabila, timp de 14 ani, a Casei de Cultură „Florin Zamfirescu” din Călimănești, a organizat 14 ediții ale Festivalului Național de Folclor Cântecele Oltului, a fost organizator a 7 ediții ale Taberei Naționale de Teatru ,,Florin Zamfirescu”, și coordonator a 6 ediții ale Taberei de Pictură ,,Victor Ionescu”. Din anul 2016 își continuă activitatea în Sibiu, la Biblioteca Județeană Astra Sibiu.
În anul 2018, la editura Armanis, Sibiu, Mihaela Dobrescu ne-a adus pe masa de lectură un volum minunat: („Călimănești-Între Istorie, mit și legendă”), cartea reprezentând o invitație pe plaiuri vâlcene, la Călimănești, o incursiune literară și istorică ce îmbină într-un mod potrivit scrieri ale unor oameni care au știut cum trebuie apreciate locurile care contează.
Legenda lui Căciulă ( legenda apelor termale)
Un cioban de prin părțile locului, pe numele său Căciulă, își plimba oile în căutarea de iarbă cât mai bună și mai grasă. Vremurile erau grele și iarbă bună tot mai greu de găsit. Oile se mișcau tot mai greoi și se îmbolnăveau tot mai des.
Tot colindând el în stânga și-n dreapta, ajunse într-o zi într-un loc mocirols și puturos. Nici nu vru să se apropie de el, dar oile au dat năvală în mocirlă și nici în ruptul capului nu mai voiau să iasă. Zi de zi oile fugeau în balta mâloasă și urât mirositoare și mare i-a fost uimirea ciobanului nostru, când a văzut că oile sale ieșeau de acolo tot mai sprintene și mai vioaie.
Bătrânii spun că de la acest cioban, Căciulă, se trage numele localității Căciulata. Dealtfel, prin părțile locului există și un pârâiaș ce se cheamă Puturoasa.
Cu timpul, călugării de la Cozia au adăugat legendei și o tentă religioasă: „se spune că un cioban a venit la spovedanie și a mărturisit că oile sale s-au vindecat, scăldându-se în apele puturoase”, adăugând și o motivare a construirii Bolniței: „astfel, s-a construit bolnița Mănăstirii Cozia, pentru vindecarea metehnelor trupului”.
Picătură de cunoaștere:
Cele dintâi notații istorice asupra apelor termale le întâlnim în tratatele doctorilor Episcopescu(1837) și Fătău(1874) care au descris valoarea terapeutică a apelor de aici. Șt.V.Episcopescu, în lucrarea sa ,,Apele metalice ale României Mari" menționează că: ,, unii țărani din Călimănești au avut la casele lor, pe la începutul secolului XIX-lea, pe Aga Iusuf și pe Selim Bei din Rusciuc cărora le făceau băi sulfuroase, apa minerală o încălzeau cu pietre arse în foc, iar după baie îi frecționau pe corp cu ulei parfumat, apoi le aprindeau narghileaua”. Acest sistem de încălzire al apei sulfuroase s-a menținut până în anul 1950.
Mihail Kogălniceanu făcea în 1860 cură cu apă de la izvorul Căciulata și, încântat fiind de rezultatul obținut, o va recomanda și altor bolnavi. Scurtă vreme după instalarea sa pe tronul României, principele Carol I, din dorința sa de a vizita România Mică (Oltenia), cu gândul de a cunoaște ”țara", vizitează districtul Vâlcea, suveranul fiind însoțit, între alții, de Dimitrie Brătianu, dr.Davilla, pictorul Carol Pop de Szatmari.
Legenda este prezentată în cartea ,,Călimănești – Între istorie, mit și legendă”, editura Armanis, Sibiu 2018, pe lângă multe alte legende și mărturii ale orașului Călimănești; autor Mihaela Dobrescu.
Înainte de 1948 stațiunea balneară Călimănești-Căciulata a făcut parte din Societatea „Govora – Călimănești”(1910-1948) și funcționa numai vara, de la 1 iunie până la 1 septembrie. Boierii veneau pentru odihnă și pentru cură cu apa de Căciulata și tratament balnear. Sejurul era variabil, de la 10-15 până la 30-40 de zile.
La 11 iunie 1948 s-a făcut naționalizarea și stațiunea balneară Călimănești-Căciulata a trecut în proprietatea statului. A funcționat în toate anotimpurile anului. Stațiunea a căpătat un pronunțat caracter medico-balnear. Au venit la tratament oameni ai muncii, trimiși cu bilete date de sindicat și sejurul dura 21 de zile și 24 de zile pentru silicoză.
Activitatea medico-balneară a fost sprijinită de instituțiile următoare:
1.Direcția Generală de Balneologie din Ministerul Sănătății – avea rolul de organizare, îndrumare și control a activității medico-balneare din stațiune.
2.Institutul de Balneofizioterapie din București a pregătit medici în specialitatea de balneologie. Acest institut avea și rolul metodologic, de îndrumare și control. Institutul de Balneofizioterapie a contribuit și la descoperirea de noi surse minerale: în anul 1957 izvorul 14 din Călimănești și Căciulata nr. 2, iar în perioada 1968-1975 izvoarele 1,2,3,4 și 5 de la Cozia.
3.Școala Sanitară Postliceală din Rm. Vâlcea a avut și o secție de balneofizioterapie. Între anii 1964-1967 această școală ne-a repartizat peste 15 asistente și asistenți de balneofizioterapie.
Bolnavii veneau în stațiune la tratament balnear cu bilete date de sindicate. Se prezentau la biroul de primire sau de cazare; au existat două asemenea birouri, unul la Călimănești și altul la Căciulata. Funcționara și medicul de gardă verificau documentele și medicul hotăra vila unde trebuie cazat turistul. Cei mai tineri erau cazați la vile mai îndepărtate de baza de tratament, iar cei vârstnici și cu deficiențe la mers, mai aproape de baza de tratament, la parter sau la etajul 1.
În primele două zile de la sosire avea loc consultația medicală. Cabinetele medicale erau amplasate în incinta vilelor. La consultație se întocmea o foaie de observație în care se consemnau cele constate de medic, diagnosticul și schema de tratament, care cuprindea urmatoarele elemente: regimul dietetic, izvorul mineral de unde se bea apă, o procedură majoră și două proceduri minore. Se mai putea adăuga gimnastica medicală și cura de teren (plimbări prin parcuri). Proceduri majore se considerau băile minerale, băile de acid carbonic, băile de lumină generală etc., care se făceau de obicei dimineața și după amiaza între orele 17-19. Tot la nivelul cabinetului se scria fișa de tratament, procedurile desfășurate pe termen de 5-6 zile cu scopul de a reveni la reconsultație. Fișa astfel completată era dusă de sora medicală la Serviciul de Planificare, unde se fixau orele și i se da după aceea bolnavului. Totodată se ștampila cartela de masă cu regimul dietetic și la sfârșit medicul îi făcea următoarele recomandări: să respecte programările tratamentului, să nu fumeze, să nu consume băuturi alcoolice și cafea și să respecte orele de odihnă.
Medicul mai avea și alte contribuții: trebuia să facă controlul în baza de tratament, conform unui program orar, urmărind felul cum se aplică tratamentele, respectarea programării, curățenia și disciplina. Zilnic directorul medical trecea prin bazele de tratament și urmărea îndeplinirea obiectivelor de mai sus. Medicii erau obligați să participe la serviciul de gardă. Existau două servicii de gardă, cu medic și asistent medical: unul la Pavilionul Central din Călimănești și altul la Vila”1 Mai” din Căciulata. Aceasta din urmă (Vila „1 Mai”) a fost mutată în anul 1979 la Hotelul „Căciulata”. Medicul de gardă asigura asistența de urgență, degusta probele alimentare înaintea servirii meselor, participa la repartizarea bolnavilor la biroul de primire. Medicul de gardă din Căciulata, dimineața la ora 5 se prezenta la depozitul de alimente și controla produsele care urmau să fie date în consum la cantine. Medicii care făceau garda la Pavilionul Central și Vila „1 Mai”, la ora 22, când se dădea stingerea, controlau camerele bolnavilor.
În fiecare săptămână se țineau conferințe medicale de către medici la Terasa „Olt” din Călimănești și la Clubul din Căciulata. Tema acestor conferințe era legată de profilurile stațiunii.
În fiecare lună aveau loc ședințe de U.S.S.M.( Uniunea Societăților de Științe Medicale) la care participau toți medicii și unde se prezentau referate și lucrări științifice. O bună parte din medici au făcut și lucrări științifice privind acțiunea terapeutică a izvoarelor și chiar le-au publicat în reviste de specialitate:
Nicolae Olănescu, Nicolae Baltă, Traian Banciu, Minuș Mustăciosu, Gheorghe Țepușel, Lidia Taloș, Augustin Taloș, Pansela Mămularu, Gheorghe Mămularu, Doina Orlandea, Radu Rogozea, Ovidiu Stătescu, Aurel Orban, chimist Constantin Lesnic etc.
Stațiunea noastră a colaborat pe teme științifice cu următoarele instituții: Institutul de Balneofizioterapie din București, Clinica de Urologie de la Spitalul Fundeni, Clinica de Urologie de la Spitalul Panduri, Centrul de Reumatologie din București, Clinica de Balneologie din Călimănești și Institutul de Geriatrie din București.
Medicii din stațiunea noastră au ținut în fiecare an cursuri profesionale cu personalul mediu sanitar și cu băieșițele, urmate de examene.
Medicii, pentru ridicarea nivelului profesional, au fost trimiși periodic la cursuri de perfecționare la diverse specialități. Tot pentru ridicarea nivelului profesional, adesea, în unele sezoane estivale, s-au ținut cursuri chiar în stațiune de către următoarele personalități: prof. dr. Traian Dinculescu, dr. doc. Eugen Cociașu, dr. Constantin Stoicescu, toți de la Institutul de Balneofizioterapie, prof. dr. Ion Stoia și dr. Malvina Naghiu de la Centrul de Reumatologie, dr. chimist Tina Covaliu de la Clinica de Urologie Panduri din București, prof. dr. Stelian Dumitrescu de la Clinica de Balneologie din Călimănești etc.
În perioada 1957-1975 au fost înființate următoarele sanatorii: Sanatoriul de copii (7-14 ani) cu sechele după hepatita epidemică (în 1957); Sanatoriul de Urologie, înființat în 1958 la Vila „1 Mai” din Căciulata de către dr. Nicolae Olănescu, care a funcționat până în 1962; Clinica de Balneologie din Călimănești a fost înființată la 1 aprilie 1974, iar peste un an, aprilie 1975 a fost înființată Secția Clinică a Institutului Național de Geriatrie.
Între 1950-1990 în stațiune au lucrat 35 de medici, chimiști și profesori de cultură fizică medicală.
În stațiunea noastră a funcționat și o Policlinică, cu următoarele cabinete: radiologie, ORL, stomatologie, ginecologie, cabinet dietetic, cabinet de balneologie (numai pentru particulari). În această policlinică a funcționat un laborator de analize medicale și un Serviciu de Salvare care a fost dotat cu două autosanitare și care a deservit orașul Călimănești și comunele Sălătrucel și Berislăvești.
În perioada 1969-1979 au fost construite complexe balneare la Căciulata și Cozia. În Căciulata s-a construit Hotelul „Vâlcea” cu 240 de locuri și a fost inaugurat la 29 decembrie 1971. Tot în Căciulata s-a construit Hotelul „Traian” cu 500 de locuri și a fost inaugurat la 12 februarie 1972. Ambele hoteluri au baze proprii de tratament.
În perioada aprilie 1972 – decembrie 1979 a fost construit Complexul Balnear de la Cozia, compus din trei hoteluri, fiecare cu câte 400 de locuri. Hotel „Căciulata”, „Cozia” și „Oltul” și o modernă bază de tratament, a cărei capacitate a fost de 5000 de proceduri de balneofizioterapie pe zi. În anul 1974 a fost construit Ștrandul Termal de la Căciulata, iar în 1978 cel de la Cozia. Numărul bazelor de tratament a crescut de la 1 în 1950 la 8 în 1980. Începând din luna aprilie 1972 au venit la tratament balnear în stațiunea noastră grupuri de turiști din Finlanda, R.F.G., Belgia, Olanda, Israel etc. Aceștia au fost cazați mai întâi la Hotelul „Vâlcea” din Căciulata, iar din 1977 la Hotelul „Căciulata” de la Cozia.
În periada 1957-1983, prin foraje făcute la Călimănești, Căciulata și Cozia s-au descoperit noi izvoare minerale, unele având temperatura 85-87 grade Celsius.
Deceniul 1970-1980 este considerat apogeul dezvoltării stațiunii și localității Călimănești. În 1975 stațiunea noastră a fost decorată cu „Ordinul Muncii” clasa I pentru contribuții la ocrotirea sănătății poporului. A fost singura stațiune balneară din țara noastră decorată în a doua jumătate a secolului XX.
În acestă lucrare am prezentat doar câteva aspecte din bogata activitate medico-balneară desfășurată în perioada 1950-1990 în stațiunea noastră. (Dr. Gheorghe Mămularu – Călimănești)
În secolul XX Călimăneştiul nostru a avut mai multe personalităţi proeminente, printre care un loc însemnat l-a ocupat stareţul Mănăstirii Cozia, Arhimandritul Gamaliil Vaida. Anul acesta (2019) s-au împlinit 12 ani de la încetarea sa din viaţă.
Ardelean de origine, din fragedă tinereţe a devenit călimăneştean, petrecându-şi viaţa şi activitatea la ctitoria lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), la Mănăstirea Cozia. S-a născut la 20 iulie 1929, în ziua în care creştinii ortodocşi îl serbau pe Sf. Ilie, în satul Leurda, comuna Garboul din judeţul Cluj. Părinţii săi Ion şi Maria, ţărani ardeleni, buni creştini şi harnici gospodari, au avut zece copiii, patru băieţi şi şase fete; Gavril (viitorul stareţ), a fost cel întâiul născut. Din cei 4 băieţi, trei au intrat în oastea Domnului: Gavril, viitorul stareţ, Ioan, preot la parorhia Rugăseşti, judetul Cluj şi Vasile preot la parorhia „Sf. Nicolae” Copou (ctitoria lui N. Iorga) din Iaşi.
Gavril a făcut cele 7 clase primare în comuna natală; i-a plăcut să înveţe; s-a aflat printre premianţii şcolii. Nu împlinise încă 18 ani când şi-a îndreptat paşii spre un lăcaş monastic. A bătut la uşa Mănăstirii Cozia, unde era stareţ Arhimandritul Germano Dineata (1 septembre 1942 – 1 mai 1949). A fost primit cu mare bucurie de acesta, care era un mare teolog, iubitor de cultură şi gospodar. După 2 luni i-a venit adresa cu numărul 9734 din 21 iulie 1947 din partea Episcopiei Râmnicului şi Argeşului prin care se confirma primirea sa în obştea coziană.
Fiind o fire ascultătoare şi harnică, peste 2 ani, în ziua de Sf. Gheorghe 23 aprilie 1949 a primit tunderea în monahism şi prenumele de „Gamaliil”. În anul următor (1950) protosinghelul Calinic Balan, noul stareţ, l-a trimis să studieze la Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ. Aici a învăţat şi meseria de sculptură. După absolvirea cursurilor (1954) revine la Mănăstirea Cozia şi intră în orânduiala monahală cotidiană. Dar noul monah era dornic să înveţe, să studieze mai departe. Era o fire curioasă şi însetată de a cunoaşte cât mai mult din tainele învăţăturii lui Iisus Hristos. Actualul stareţ Calinic Bălan (1 mai 1949 – 1 septembrie 1950 ; 1 septembrie 1952- 9 iulie 1959), văzând dorinţa sa arzătoare de a continua studiile, obţine aprobarea de la Episcopie, ca să îl trimită pe Gamaliil Vaida, să studieze mai departe. Şi începând cu anul 1955 el a fost admis ca student la cursurile de zi la Institutul Teologic din Bucureşti. A fost un student sârguincios ; şi-a petrecut timpul liber prin biblioteci. După 4 ani, a absolvit cursurile, iar în iunie 1959 şi-a susţinut şi lucrarea de licenţă apreciată de comisie cu calificativul ,,magna cum laude’’. Din prefaţa valorosului opus aflăm că, dânsul „ …a fost cel dintâi care a scuturat praful de pe hristoavele Coziei, care se aflau în Arhivele Statului şi ale Academiei”. Aceasta lucrare este scrisă numai pe baza documentelor de arhivă cercetate de dânsul. Mănăstirea Cozia este socotită ca una din cele mai valoarase lucrări scrise în a doua jumătate al sec. al XX-lea despre ctitoria lui Mircea cel Bătrân.
După terminarea studiilor şi susţinerea tezei de licenţa se întoarce la Mănăstirea Cozia. Dar … peste puţin timp, la 10 iulie 1959 a fost numit stareţul acesteia în locul ecumenului Calinic Bălan. Abia peste 10 zile (la 20 iunie 1959) împlinea vârsta de 30 de ani; era printre cei mai tineri stareţi din ţară şi fusese chemat să conducă una din cele mai mari şi importante mănăstiri din România, aşa cum era socotită pe vremea aceea, Cozia. A rămas în această funcţie mai bine de 4 decenii (41 de ani) până la sfârşitul vieţii sale. A avut cea mai longevivă stăreţie din cei 83 de ecumeni ai Coziei (perioada 1388-2000).
Încă de la început, noul stareţ avea să întâmpine multe greutăţi. Cea mai gravă s-a ivit chiar în 1959, anul instalării sale în fruntea obştii coziene. În acel nefast an (1959) a apărut Decretul 410/1959 care a adus la sfâşierea trupului Bisericii. Acest decret prevedea scoaterea din mănăstiri a mai mult de jumatate din efectivul total al călugărilor şi călugăriţelor. Mănăstirea Cozia a fost şi ea secătuită, căci din cei 30 de vieţuitori conform decretului trebuia să rămână doar 4 (!). Tânărul şi proaspătul stareţ Gamaliil Vaida a bătut atunci pe la uşile episcopiei, mitropoliei şi chiar patriarhiei pentru a-şi păstra obştea călugărească. În urma numeroaselor sale intervenţii a reuşit să păstreze 8 călugări, iar Mănăstirea Cozia să nu îi fie trecută în „rândul muzeelor”. S-a permis, ca la aceasta să se săvârşească slujbele religioase în sărbătorile creştineşti.
Stareţul Gamaliil Vaida a fost un mare teolog, cărturar şi gospodar, cum vom vedea mai departe. În timpul egumeniei sale au continuat unele lucrări începute cu un an inainte (1958) : consolidarea zidurilor exterioare ale mănăstirii şi clădirilor cât mai aproape de forma lor originală, refacerea instalaţiilor sanitare şi electrice, amenajările spre râul Olt, etc. În continuare s-au executat lucrări mai grele : repararea paraclisului lui Amfilohie, care era fisurat pe toate părţile, având bolțile crăpate şi grinzile de lemn putrezite ; apoi s-au înlocuit cărămizile aparent degradate, s-a efectuat suprabetonarea calotei şi s-a reparat şarpanta şi acoperişul cu scânduri de stejar, etc. De asemenaea s-a restaurat colţul de nord al chiliilor şi paraclisul lui Ioan Hurezeanu şi vechea bucătărie brâncovenească. În anii 1960-1962, s-a amenajat malul drept al Oltului din dreptul mănăstirii şi zonele exterioare ale complexului monastic prin executarea zidurilor de protecţie; scările de piatră spre râul Olt, etc. În anul 1970, în toate încăperile din incinta mănăstirii, s-a introdus încălzirea cu centrală termică proprie, pentru care s-a cheltuit 550. 000 din fondurile proprii. Peste 7 ani (1977) s-a înlocuit cu tablă de aramă acoperişul de şindrilă (putrezit) la clădirile chiliilor.
În anul 1983, s-a elaborat proiectul de amenajare a muzeului şi tot în acel an, s-au executat lucrările şi a fost dat în folosinţă. În vederea aniversării a 600 de ani de la urcarea pe tron a lui Mircea cel Bătrân (23 septembrie 1386), la 9 iunie 1983, au început lucrările de conservare şi restaurare a picturilor murale. Acestea au fost terminate în preajma evenimentului aniversar, în anul 1986.
De-a lungul secolelor Mănăstirea Cozia a fost vizitată de numeroase delegaţii din ţară şi de peste hotare. Şi în timpul stareții lui Gamaliil Vaida, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, a continuat să fie vizitată. Amintesc doar una din însemnatele vizite. În ziua de 11 iunie 1966, au vizitat această mănăstire N. Ceauşescu, Secretat General al P.C.R. (1965-1989) şi Ghivu Stoica, Preşedinte al Consiliului de Stat (24 martie 1965 - 9 dec 1967). Stareţul Gamaliil le-a prezentat mănăstirea şi le-a vorbit cu multă însufleţire despre Mircea cel Bătrân, eroul de la Rovine, întregitorul de ţară şi mare gospodar al Ţării Româneşti. A urmat apoi în cerdacul lui Mircea, situat deasupra muzeului lângă râul Oltul, recitarea poeziei lui Grigore Alexandrescu, „Umbra lui Mircea. La Cozia”, de către elevul Florin Zamfirescu, viitorul actor şi rector al Academiei de Teatru din ţara noastră. Înalţii oaspeţi au fost profund impresionaţi şi emoţionaţi de magistrala interpretare a elevului nostru călimăneştean. Oaspeţii au mulţumit elevului şi stareţului pentru primirea plină de respect şi patriotism local. La plecare au semnat în cartea de aur a mănăstirii.
În primăvara anului 1980, mă chemă urgent „să-mi arate ceva foarte important pentru staţiunea noastră”. Mă aştepta pe malul Oltului în dreptul mănăstirii. Se făceau escavări în acestă zonă pentru consolidarea zidului de protecţie. Şi în groapa realizată prin escavare se aflau o mulţime de izvoare cu apă minerală sulfuroasă. Văzându-i mirarea şi îngrijorarea, îl invit să mergem mai sus, unde se construia barajul hidrocentralei Turnu. Şi la capătul vestic al acestuia se afla o groapă mai mare în pereţi căruia se iviseră o mulţime de izvoare tot cu apă minerală sulfuroasă. Şi ca să îl liniştesc îi explic că, în această zonă a staţiunii există o pânză freatică de ape sulfuroase, aşa cum ne-au dovedit-o forajele care s-au efectuat la Călimăneşti, Căciulata şi Cozia. Am apreciat interesul stareţului nu numai pentru cele bisericeşti, ci şi pentru staţiunea noastră balneară.
Peste ani, în perioada 1996-1998 arhimandritul Gamaliil Vaida împreună cu inginerul Ion Mihăilă, au reuşit să reclădească Mănăstirea Cozia veche ctitorită cândva de tatăl lui Mircea cel Bătrân, Radu Vodă (1377-1383), din care rămăseseră doar câteva ziduri stinghere. Peretele vestic din pronaosul bisericii adăposteşte chipurile ctitorilor: în partea de sud se află portretul stareţului Gamaliil, iar înspre nord cel al inginerului. Ion Mihăilă împreună cu părinţii, sora şi fratele său.
Dar stareţul arhimandrit Gamaliil Vaida a fost şi un mare cărturar. A publicat multe articole cu caracter teologic şi istoric în revistele de specialitate şi în presă. Ne-a lăsat şi câteva cărţi : Mănăstirea Cozia (lucrare de licenţă, 1959), Mănăstirea Cozia ieri şi azi (în 2 ediţii 1977 şi 1983), Mănăstirea Cozia vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare 600 de ani de existenţă (1986) ; Oltul,Cozia şi Mircea în versurile poeţilor noştri (1994), Învăţătura sfântă, adica scântei şi dumnezeieştii liturghi. Tălmăcire de pe limba grecească pe limba rumânească de Ieremia Cacavele, dascăl (1998), pliante cu istoricul mănăstirilor Cozia, Turnu şi schitul Ostrov, etc. Către sfârşitul vieţii, pe masa sa de lucru se afla un manuscris rămas de la Ghenadie, arhimandrit cozian din anul 1747 intitulat „Ithia” sau „Ieropolitica”, o traducere din limba rusă după o ediţie din anul 1712. Această traducere în versuri are o mare importanţă literară, pentru că la acea epocă erau puţini care scriau poezii în limba română. Gamaliil intenţiona să o transpună in alfabetul latin.
Înainte de tragicul sfârşit i-am făcut o scurtă vizită. Era vineri 9 iunie 2000, ora 10.30. Nu am ştiut că va fi ultima (!). Printre altele i-am pus întrebarea: „Mănăstirea Cozia a fost vreodata închinată la vreuna din mănăstirele de la Muntele Athos sau Locurile Sfinte?” Răspunsul a venit imediat şi hotărât: ,,Nu (!) Mănăstirea Cozia nu a fost niciodată închinată peste hotare (!)”.
Pentru prodigioasa sa activitate pe multiple planuri a fost răsplătit de conducerea bisericii cu hirotonii şi ranguri onorifice, ierodiacon (1957), ieromonah (1959), protosinghel (1964). La 17 sep 1964, P.F. Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Românești, (1948-1977) i-a acordat „Crucea patriarhală” prin gramata patriarhală. În 1973 i s-a acordat rangul de arhimandrit.
Duminică, 18 iunie 2000, după-amiază, în prima zi de Rusalii Arhimandritul Gamaliil Vaida, stareţul Mănăstirii Cozia a trecut la cele veşnice, la vârsta de 71 de ani. Începutul şi sfârşitul vieţii sale s-au petrecut în măreţe zile de sărbătorii creştineşti (Sf. Ilie şi Rusaliile). Marţi, 20 iunie 2009 a avut loc înmormântarea în cimitirul bolniţei de la Cozia. Cu acest prilej Arhimandritul Dr. Vartolomeu Androni a exprimat alese cuvinte izvorâte din adâncul inimii şi un solemn angajament pentru viitor : „Pentru obştea coziană exemplul Părintelui Stareţ Gamaliil Vaida rămâne veşnic viu ca un fir călăuzitor. Cei care am rămas vom duce pe mai departe opera şi simbolul întărit şi consolidat de Prea Cuvioşia Sa” …
Către sfâşitul anului 2000, Bunul Dumnezeu a orânduit în funcţia de stareţ un bun român, desăvărşit teolog, destoinic cărturar şi gospodar în persoana Arhimandritului Dr. Vartolomeu Androni, care vieţuise, în acest lăcăș monastic de aproape trei decenii (din anul 1971). Noul stareţ împreună cu obştea coziană au continuat operele predecesorului. Menţionăm doar câteva din realizările ultimilor şapte ani la care şi-a adus contribuţia noul egumen: renovarea completă a tencuielilor interioare şi exterioare din întreaga cetate a Coziei, schimbarea pardoselelor putrezite din lemn cu altele din beton armat, renovarea şi punerea în funcţiune a beciurilor şi pivniţelor existente ce se aflau în paragină, realizarea încălzirii geotermale, extinderea instalaţiei de încălzire în atelierele de tâmplărie şi sculptură, refacerea completă a cimitirului eroilor, realizarea trapezei pictată, modernizarea muzeului, etc. În şiragul marilor realizări ale noului stareţ se mai înscriu: băile minerale cu apa termală sulfuroasă (bazinul), ce se află în partea de sud a paraclisului Amfilohiei şi gospodărie anexă modernă situată în colţul nord-vestic al cimitirului eroilor.
În ziua de sâmbătă, 16 iunie 2007, la ora 10.30 la Mănăstirea Cozia Stareţul Arhimandritul Dr. Vartolomeu Androni, a săvârşit împreună cu un sobor de preoţi o slujbă de pomenire în memoria Arhimandritului Gamaliil Vaida, care ne-a părăsit în urmă cu 7 ani. Au asistat la acest important moment şi cei doi fraţi ai răposatului, preoţii Ion şi Vasile împreună cu familiile lor.
Înainte de 1948 stațiunea balneară Călimănești-Căciulata a făcut parte din Societatea „Govora – Călimănești”(1910-1948) și funcționa numai vara, de la 1 iunie până la 1 septembrie. Boierii veneau pentru odihnă și pentru cură cu apa de Căciulata și tratament balnear. Sejurul era variabil, de la 10-15 până la 30-40 de zile.
La 11 iunie 1948 s-a făcut naționalizarea și stațiunea balneară Călimănești-Căciulata a trecut în proprietatea statului. A funcționat în toate anotimpurile anului. Stațiunea a căpătat un pronunțat caracter medico-balnear. Au venit la tratament oameni ai muncii, trimiși cu bilete date de sindicat și sejurul dura 21 de zile și 24 de zile pentru silicoză.
Activitatea medico-balneară a fost sprijinită de instituțiile următoare:
1.Direcția Generală de Balneologie din Ministerul Sănătății – avea rolul de organizare, îndrumare și control a activității medico-balneare din stațiune.
2.Institutul de Balneofizioterapie din București a pregătit medici în specialitatea de balneologie. Acest institut avea și rolul metodologic, de îndrumare și control. Institutul de Balneofizioterapie a contribuit și la descoperirea de noi surse minerale: în anul 1957 izvorul 14 din Călimănești și Căciulata nr. 2, iar în perioada 1968-1975 izvoarele 1,2,3,3 și 5 de la Cozia.
3.Școala Sanitară Postliceală din Rm. Vâlcea a avut și o secție de balneofizioterapie. Între anii 1964-1967 această școală ne-a repartizat peste 15 asistente și asistenți de balneofizioterapie.
Bolnavii veneau în stațiune la tratament balnear cu bilete date de sindicate. Se prezentau la biroul de primire sau de cazare; au existat două asemenea birouri, unul la Călimănești și altul la Căciulata. Funcționara și medicul de gardă verificau documentele și medicul hotăra vila unde trebuie cazat bolnavul. Cei mai tineri erau cazați la vile mai îndepărtate de baza de tratament, iar cei vârstnici și cu deficiențe la mers, mai aproape de baza de tratament, la parter sau la etajul 1. În primele două zile de la sosire avea loc consultația medicală. Cabinetele medicale erau amplasate în incinta vilelor. La consultație se întocmea o foaie de observație în care se consemnau cele constate de medic, diagnosticul și schema de tratament, care cuprindea urmatoarele elemente: regimul dietetic, izvorul mineral de unde se bea apă, o procedură majoră și două proceduri minore. Se mai putea adăuga gimnastica medicală și cura de teren (plimbări prin parcuri). Proceduri majore se considerau băile minerale, băile de acid carbonic, băile de lumină generală etc., care se făceau de obicei dimineața și după amiaza între orele 17-19. Tot la nivelul cabinetului se scria fișa de tratament, procedurile desfășurate pe termen de 5-6 zile cu scopul de a reveni la reconsultație. Fișa astfel completată era dusă de sora medicală la Serviciul de Planificare, unde se fixau orele și i se da după aceea bolnavului. Totodată se ștampila cartela de masă cu regimul dietetic și la sfârșit medicul îi făcea următoarele recomandări: să respecte programările tratamentului, să nu fumeze, să nu consume băuturi alcoolice și cafea și să respecte orele de odihnă.
Medicul mai avea și alte contribuții: trebuia să facă controlul în baza de tratament, conform unui program orar, urmărind felul cum se aplică tratamentele, respectarea programării, curățenia și disciplina. Zilnic directorul medical trecea prin bazele de tratament și urmărea îndeplinirea obiectivelor de mai sus. Medicii erau obligați să participe la serviciul de gardă. Existau două servicii de gardă, cu medic și asistent medical: unul la Pavilionul Central din Călimănești și altul la Vila”1 Mai” din Căciulata. Aceasta din urmă (Vila „1 Mai”) a fost mutată în anul 1979 la Hotelul „Căciulata”. Medicul de gardă asigura asistența de urgență, degusta probele alimentare înaintea servirii meselor, participa la repartizarea bolnavilor la biroul de primire. Medicul de gardă din Căciulata, dimineața la ora 5 se prezenta la depozitul de alimente și controla produsele care urmau să fie date în consum la cantine. Medicii care făceau garda la Pavilionul Central și Vila „1 Mai”, la ora 22, când se dădea stingerea, controlau camerele bolnavilor. În fiecare săptămână se țineau conferințe medicale de către medici la Terasa „Olt” din Călimănești și la Clubul din Căciulata. Tema acestor conferințe era legată de profilurile stațiunii.
În fiecare lună aveau loc ședințe de U.S.S.M.( Uniunea Societăților de Științe Medicale) la care participau toți medicii și unde se prezentau referate și lucrări științifice. O bună parte din medici au făcut și lucrări științifice privind acțiunea terapeutică a izvoarelor și chiar le-au publicat în reviste de specialitate: Nicolae Olănescu, Nicolae Baltă, Traian Banciu, Minuș Mustăciosu, Gheorghe Țepușel, Lidia Taloș, Augustin Taloș, Pansela Mămularu, Gheorghe Mămularu, Doina Orlandea, Radu Rogozea, Ovidiu Stătescu, Aurel Orban, chimist Constantin Lesnic etc.
Stațiunea noastră a colaborat pe teme științifice cu următoarele instituții: Institutul de Balneofizioterapie din București, Clinica de Urologie de la Spitalul Fundeni, Clinica de Urologie de la Spitalul Panduri, Centrul de Reumatologie din București, Clinica de Balneologie din Călimănești și Institutul de Geriatrie din București. Medicii din stațiunea noastră au ținut în fiecare an cursuri profesionale cu personalul mediu sanitar și cu băieșițele, urmate de examene.
Medicii, pentru ridicarea nivelului profesional, au fost trimiși periodic la cursuri de perfecționare la diverse specialități. Tot pentru ridicare nivelului profesional, adesea, în unele sezoane estivale, s-au ținut cursuri chiar în stațiune de către următoarele personalități: prof. dr. Traian Dinculescu, dr. doc. Eugen Cociașu, dr. Constantin Stoicescu, toți de la Institutul de Balneofizioterapie, prof. dr. Ion Stoia și dr. Malvina Naghiu de la Centrul de Reumatologie, dr. chimist Tina Covaliu de la Clinica de Urologie Panduri din București, prof. dr. Stelian Dumitrescu de la Clinica de Balneologie din Călimănești etc.
În perioada 1957-1975 au fost înființate următoarele sanatorii: Sanatoriul de copii (7-14 ani) cu sechele după hepatita epidemică (în 1957); Sanatoriul de Urologie, înființat în 1958 la Vila „1 Mai” din Căciulata de către dr. Nicolae Olănescu, care a funcționat până în 1962; Clinica de Balneologie din Călimănești a fost înființată la 1 aprilie 1974, iar peste un an, aprilie 1975 a fost înființată Secția Clinică a Institutului Național de Geriatrie.
Între 1950-1990 în stațiune au lucrat 35 de medici, chimiști și profesori de cultură fizică medicală.
În stațiune a funcționat și o Policlinică, cu următoarele cabinete: radiologie, ORL, stomatologie, ginecologie, cabinet dietetic, cabinet de balneologie (numai pentru particulari). În această policlinică a funcționat un laborator de analize medicale și un Serviciu de Salvare care a fost dotat cu două autosanitare și care a deservit orașul Călimănești și comunele Sălătrucel și Berislăvești.
În perioada 1969-1979 au fost construite complexe balneare la Căciulata și Cozia. În Căciulata s-a construit Hotelul „Vâlcea” cu 240 de locuri și a fost inaugurat la 29 decembrie 1971. Tot în Căciulata s-a construit Hotelul „Traian” cu 500 de locuri și a fost inaugurat la 12 februarie 1972. Ambele hoteluri au baze proprii de tratament.
În perioada aprilie 1972 – decembrie 1979 a fost construit Complexul Balnear de la Cozia, compus din trei hoteluri, fiecare cu câte 400 de locuri. Hotel „Căciulata”, „Cozia” și „Oltul” și o modernă bază de tratament, a cărei capacitate a fost de 5000 de proceduri de balneofizioterapie pe zi. În anul 1974 a fost construit Ștrandul Termal de la Căciulata, iar în 1978 cel de la Cozia. Numărul bazelor de tratament a crescut de la 1 în 1950 la 8 în 1980. Începând din luna aprilie 1972 au venit la tratament balnear în stațiunea noastră grupuri de turiști din Finlanda, R.F.G., Belgia, Olanda, Israel etc. Aceștia au fost cazați mai întâi la Hotelul „Vâlcea” din Căciulata, iar din 1977 la Hotelul „Căciulata” de la Cozia.
În periada 1957-1983, prin foraje făcute la Călimănești, Căciulata și Cozia s-au descoperit noi izvoare minerale, unele având temperatura 85-87 grade Celsius.
Deceniul 1970-1980 este considerat apogeul dezvoltării stațiunii și localității Călimănești. În 1975 stațiunea noastră a fost decorată cu „Ordinul Muncii” clasa I pentru contribuții la ocrotirea sănătății poporului. A fost singura stațiune balneară din țara noastră decorată în a doua jumătate a secolului XX.
În acestă lucrare am prezentat doar câteva aspecte din bogata activitate medico-balneară desfășurată în perioada 1950-1990 în stațiunea noastră.
Se spune că vechimea locuirii în Jiblea se pierde în negura timpurilor. Bătrânii spun că, demult, era odată un brutar jiblov (jibov), care își făcuse un rost pe malul stâng al Oltului și, deși se spune că jibovii erau zgârciți, acest brutar nu se zgârcea la ingrediente, făcând cele mai bune pâini din tot ținutul.
Dar nu pâinea cea mare și bună duse renumele brutarului, ci pâinicile mici, special făcute mai mici pentru a putea fi cumpărate și de omul sărac. Pâinicilor li se spuneau jimblele sau pituști. Brutăriei acestuia, aflată ”la drumul mare” i se duse încet – încet vestea, așa încât toți trecătorii se opreau să cumpere ”jimblele”, iar, mai târziu ”la Jiblea”.
Picătura de cunoaștere:
Se spune că cei dintâi jibleni, din vremuri milenare, s-au statornicit în cătunul Valea Satului (str. G-ral Magheru), acolo formându-se primul nucleu uman al localității, valea satului.
Jiblenii aveau în administrare podurile plutitoare de peste Olt. La Jiblea exista un pod care făcea legătura între cele două țărmuri ale Oltului, după cum rezultă din documentul din 3 aprilie 1631 referitor la cnejii din satul Jiblea (Argeș). Printre obligațiile acestora era și: „să-și păzească podul de la Jiblea, pe unde trec slugile domnești” (TMV.1983, doc. 319, p. 124).
Și tot jiblenii s-au răsculat împotriva nedreptății călugărilor de la Cozia: „O plângere a egumenului mănăstirii este menționată de un document din 12 mai 1646, care face referire la faptul că ”... voao Jiblenilor și Călimăneștenilor (...) venit-au carte de la părintele egumenul cozianul (...). Și v-ați sculat cu pâră asupra lui și i-ați aruncat prihană și-i faceți multe lucruri cu mestecături ca niște câini ce v-ați îngrășat, iar acum voi vreți să-i ridicați coarne, ca să fie în voia voastră ...” Matei Basarab arată, totodată, că „o să trimit domnia mea să vă spunzure dinaintea caselor”.
Abuzurile și lăcomia unor egumeni erau nemăsurate. Nemaiputând îndura șicanele călugărilor, jiblenii fac jalbă către domnie cum că li s-a luat locul de hrană „li se vinde fânul scump decât e obiceiul, le închid vitele și le-au luat țevile (este vorba despre țevile cazanelor de fabricat rachiul) și le-au ținut până s-au prăpădit prunele.” Legenda este prezentată în cartea Călimănești – între istorie, mit și legendă, editura Armanis, Sibiu 2018, autor Mihaela Dobrescu.
În timpul lui Mircea (1408) au fost organizate județele Vâlcea și Motru (1415), Gorj – Islaș (1392). În anii 1388-1389 a intrat în posesia feudelor Amlașul, Făgărașul și Banatul de Severin, teritorii pierdute de predecesorii săi și de acum a alipit la Țara Românească, Dobrogea.
Mircea a ctitorit mânăstirile: Cozia (1388), Cotmeana (1388-1389), Snagov (1408). Mânăstirea Cozia are hramul „Sfintei Treimi”, a fost construită în anii 1387-1388 și a fost pictată în 1391. A fost sfințită în ziua de 18 mai 1388. Peste două zile la 20 mai 1388, Mircea a emis hrisovul în care se spunea că „ a binevoit domnia mea să construiască mânăstire la Călimănești pe Olt”. Pentru prima dată se menționează atestarea documentară a localității noastre. Aici, la Cozia, Filotei Monahul, fostul logofăt Filos al lui Mircea cel Mare, călugărindu-se a compus „Pripealele” considerate „cele mai vechi manifestări literare românești de limbă slavonă”. Iar în 1415 funcționa tot aici prima școală al cărei năstavnic era Sofronie, egumenul mânăstirii.
De-a lungul timpului și alți călugări cozieni au avut preocupări culturale și au scris lucrări: Ieromonahul Isaia a scris „Acatistierul slavon” (1558), Macarie Cozianul a extras din slavonește „Lexiconul slavo-român” la 1649. Ghenadie egumenul a scris: „Miscelaneu”, „Pilde filozoficești”, „Cronologie” în sec. XVIII.
De la Mânăstirea Cozia au ieșit și valoroși ierarhi, mitropoliți: Efrem (1558-1566), Eftimie (1594-1603), Teodosie (20 mai 1668 – dec.1672; 1679 – 27 ian.1708), Vaarlam (24 dec.1672 – 25 aprilie 1679); Nifon (1850-1875) și episcopii: Dionisie (1653-1658), Ștefan (1679-1693),Clement (1735-1749).
Mânăstirea a fost vizitată de mai multe personalități din țară și de peste hotare. În anii 1517 și 1518 a vizitat-o Gavriil Protosul de la Muntele Athos care a scris lucrarea „Viața Sfântului Nifon” publicată în 1520 și în care printre altele sunt amintite și izvoarele minerale de la Cozia. În 29 iunie 1657 a vizitat-o Macarie, patriarhul Antiohiei, împreună cu diaconul Paul de Alep. Au mai vizitat-o scriitorii Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, George Coșbuc, Octavian Goga, Alex. Vlahuță etc., savanții Gh. Marinescu, Henri Coandă etc. La 11 iunie 1966 a fost vizitată de N. Ceaușescu, secretarul general al P.C.R. și Chivu Stoica, președinte al Consiliului de Stat al R.S.România. Cu acest prilej în foișorul lui Mircea cel Mare, elevul Florin Zamfirescu din Călimănești, viitorul actor, a recitat poezia „Umbra lui Mircea la Cozia” de Gr. Alexandrescu. După 1990 a mai fost vizitată de Ion Iliescu și Traian Băsescu, președinți ai României. În pronaosul bisericii se află cele două morminte: a lui Mircea cel Mare și al Teofanei, mama lui Mihai Viteazul.
În perioada 4 mai 1864 – 10 august 1866 preotul Radu Șapcă, revoluționarul de la 1848, a fost curator la Mânăstirea Cozia.
Dar Mânăstirea Cozia a avut și mult de suferit. A fost deteriorată și chiar incendiată în timpul revoluției de la 1821. Când armata turcească a trecut Dunărea pentru a înăbuși revoluția lui Tudor Vladimirescu a hotărât ca Divanul țării să se stabilească la Cozia. Între anii 1879-1894 mânăstirea a fost transformată în penitenciar, în care a fost internat renumitul Pantazescu Popescu, cel care a furat „Cloșca cu puii de aur” din Muzeul Național din București. În anii primului război mondial s-au expediat la Moscova obiecte de valoare ale mânăstirii, și tot atunci sub ocupația germană biserica a fost transformată în grajd de cai.
În incinta acestei mânăstiri de-a lungul timpului s-au construit două paraclise: Paraclisul lui Amfilohie din colțul de sud-est cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (15 august). A fost construit de egumenul Amfilohie pe vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul (sept.1571 – iulie 1583) și paraclisul lui Ioan Hurezeanu îl găsim în colțul opus, nord-est care are hramul „Toți Sfinții”. A fost construit de arhimandritul Ioan Hurezeanu, starețul Mânăstirii Hurez în anul 1710 pe vremea lui C.Brâncoveanu.
